Istoria Moldovei

În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci. Numele ţării, de Moldova, vine de la râul cu acelaşi nume, pe valea căruia s-a fo...

În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci. Numele ţării, de Moldova, vine de la râul cu acelaşi nume, pe valea căruia s-a format primul nucleu al noului voievodat. Există mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova. Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, căţeluşa voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu. Istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid. O altă teorie, socotită fantezistă printre filologi, susţine că numele său derivă de la cuvintele din limba dacică (nescrisă până in prezent) molta (adica, “multum” din latina) şi dava (cetate sau apă “acva->ava->dava”), de la care ar veni numele (ne-atestat) de MULDAVA (vezi “Moldova” veche şi nouă de la Dunăre).

Bogdan Petriceicu Hasdeu şi majoritatea filologilor şi istoricilor români susţin că denumirile râului şi principatului provin din termenul de origine germanică Mulde (adică “scobitură”, “carieră” sau “culoar de scurgere”), Moldova veche şi nouă de la Dunăre având aceiaşi provenienţă. O minoritate afirmă că denumirea ar fi fost dată de bastarni, dar ea nu apare în documente decât în secolul XIV, odată cu sosirea în zonă a meşterilor mineri saşi şi cu apariţia cetăţii Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, cetate a cărui nume înseamnă în româneasca veche, acelaşi lucru ca şi Mulde în germana veche.

Potrivit Enciclopediei Cugetarea, sub denumirea de Moldova este cunoscută şi de străini. Apare deasemenea sub numele de Ruso-Vlahia, adică “ţara românească dinspre ruşi”, prin analogie cu Ungro-Vlahia, anume “ţara românească dinspre unguri”. În Ţara Românească, Muntenia mai era numită şi Megali-Vlahia, Valachia Maior sau Grosse Valachei, iar Oltenia: Mikri-Vlahia, Valachia Minor sau Kleine Valachei. În portulanele genoveze de la Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi din Bucureşti, Moldova mai apare şi sub numele de Velacia Bogdana, în timp ce Transilvania apare sub numele de Velacia Interiore iar Ţara Românească sub numele de Velacia Bassaraba.

În Evul Mediu, Moldova era împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Din Ţara de Jos făcea parte şi Basarabia veche (Bugeacul turcesc), care aparţinuse iniţial Munteniei, de la care îşi trage numele (Ţara Românească apare iniţial sub numele de Basarabia, după familia întemeietoare, aşa cum Moldova apare sub numele de Bogdania, după numele voievodului maramureşean Bogdan I de Dolha, care a proclamat independenţa voievodatului faţă de Ungaria).

Scaunul Moldovei a fost pe rând la Baia şi Siret (sec. 14), Suceava (sec. 15) şi Iaşi (din sec. 16).

Stema Moldovei era iniţial un cap de bour (Bos taurus primigenius), care, după dispariţia timpurie a acestui animal, a fost înlocuit treptat prin capul de zimbru (Bison bonasus), la rândul lui dispărut prin secolul XVIII.

Istoria timpurie

Originile latine ale Moldovei se trag din populaţia daco-getică romanizată. Perioada de ocupaţie romană a Daciei şi a litoralului pontic până la Olbia (în zilele noastre Transilvania, Oltenia, Dobrogea şi Bugeacul) a creat o nouă cultură prin romanizarea de către coloniştii romani a populaţiei locale. După ce Imperiul Roman s-a retras din nordul Dunării în 271 d.Hr., o mulţime de popoare migratoare au trecut prin această regiune : hunii, goţii, slavonii, avarii, bulgarii, iaşii, hazarii, maghiarii, pecinegii, cumanii şi tătarii. Dar populaţia romanizată, refugiată în ţinuturile muntoase sau păduroase cum ar fi Carpaţii, Codrul sau Măcinul, a revenit treptat spre şesuri, pe măsură ce invaziile se răreau, în timp ce statele sedentare creştineşti se consolidau. În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influenţă a cnezatului Galiţiei şi Volîniei, fiind împărţită în mici voievodate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetăţii Hansca (în ţinutul Lăpuşnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). Iaşii (un popor de neam iranic, înrudit cu actualii Oseţi din Caucaz) stăpâneau centrul ţării, capitala lor, Aski, fiind numită în cronici Civitas iassiorum (azi Iaşi). Valea Nistrului şi Bugeacul erau stăpânite de tătari. În secolul XIV, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă şi meşterii săi saşi au creat nişte fortificaţii în apropierea râului Trotuş (în România de azi) şi în zona Neamţului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1347, regele Ungariei, Ludovic I, trece îi invinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, unde îl lasă pe unul dintre participanţii la campanie, Dragoş de la Bedeu, cneaz în Maramureş, ca voievod a unei mărci împotriva tătarilor : Moldova (în maghiară Moldva). Opt ani mai târziu, în 1359, un alt cneaz din Maramureş, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc de Bedeu, şi declară independenţa Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit până la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureş lângă vărul său Drag. Urmaşii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostaşi secui, de la care au rămas denumirile de Mikloshély (Miclăuşeni), Vàrhély (Orhei), Kis-Jenö (Chişinău) şi Csupor (Ciubărciu, azi Ciobruci).

Istoria medievală

Pe vremea lui Dragoş din Bedeu, Moldova nu depăşea ţinutul dintre Carpaţi, râurile Ceremuş şi Siret, de o parte şi de alta a râului Moldova. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea mai ales spre sud şi est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord şi est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania şi cu tătarii, la vest Munţii Carpaţi, hotar cu Transilvania, iar la sud o linie legând Carpaţii de Marea Neagră, trecând mai jos de Bacău, Bârlad, Goteşti, Sărata şi Codăeşti (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Ţara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuţia) şi peste Nistru (Dubăsari, de la “dubasele” rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportând persoane şi mărfuri). Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuţia îi reveni Poloniei, dar în schimb Ţara Românească îi cedă Moldovei ţinutul de la Dunăre la mare, cu excepţia cu Chiliei, a părţii de dincolo de Trotuş şi a ţinutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş, anume : Ştefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea şi puterea ei maximă. , Ştefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat împotriva invaziilor turceşti, Regatelor ungar si polonez, ca şi celor tătare.

Ştefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori şi terminând doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria ţară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, şi pleca în pribegie. La sfârşitul domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a prezerva independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului, Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender) şi ţinutul Hotinului în 1713. Pe desupra, intervenţia în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităţilor otomane a redus treptat independenţa voievodatului, care a trebuit să sufere şi numeroase invazii turceşti, tătăreşti şi ruseşti.

Dintre domnii care i-au urmat lui Ştefan cel Mare, s-au evidenţiat pozitiv doar patru: Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir.

Expansiunea rusească

În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria, către Imperiul Rus. Astfel, Imperiul Rus a ajuns să aibă o frontieră comună cu Moldova. După războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti din 1812 Imperiul Rus anexă trei noi teritorii: ţinuturile turceşti Hotin şi Bugeac, şi ţinutul moldovenesc dintre Prut şi Nistru. Bugeac era un nume turcesc: în româneşte, precum şi în toate hărţile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I care îi biruise acolo pe tătari în 1328 şi 1331). Imperiul Rus a preluat numele de Basarabia pentru a desemna întreg teritoriul anexat în 1812, de la Hotin la mare, organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chişinău (care, până atunci, fusese un mic târg din ţinutul Lăpuşna).

După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Ţara Românească) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarabiei către Moldova, adică a ocolurilor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1859 Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel baza statului modern România.

Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus. Acesta a considerat gubernia Basarabiei ca un ţinut agricol producător de cereale, tutun, struguri, vite şi cai, a construit căi ferate care duceau aceste producţii la Odesa, şi a clădit oraşe ruseşti (populate şi de mulţi Evrei şi Armeni) pe lângă vechile târguri moldoveneşti ale Bălţilor, Orheiului, Chişinăului şi Tighinei. În Bugeac, Rusia a procedat la schimbări de populaţii şi de denumiri, alungând turcii şi tătarii spre Imperiul otoman, iar românii moldoveni spre România, înlocuindu-i cu găgăuţi şi bulgari veniţi din sudul Dunării, cu nemţi veniţi din Şvabia şi din Würtemberg, cu Elveţieni din Valais (la Şaba), cu ruşi şi ucraineni desigur, în timp ce localităţi ca Frumoasa, Obluciţa, Tighina, Ciubărciu, Zoreni, Cetatea Albă sau Codăeşti erau desemnate de preferinţă prin numirile lor turceşti, tătăreşti sau ruseşti de Kagul, Izmail, Bender, Ciobruci, Staroselie, Akkerman sau Katorga. Mai la nord, colonizarea rusească, mai ales la oraşe, nu a afectat prea mult satele, rămase compact moldovene, iar numirile au fost rusificate, dar nu schimbate (Orgheiov şi Kişiniov pentru Orhei şi Chişinău).

Marea Unire

Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă datorată primului război mondial, când Sfatul Ţării din Basarabia, Consiliul naţional al Bucovinei şi cel al Românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au decis unirea cu România. Unirea acestor teritorii a fost posibilă mulţumită afirmării treptate a sentimentului românesc atât în împărăţiile Austro-Ungariei şi a Rusiei, cât şi în “principatele dunărene” (cum se spunea atunci) ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Puterile europene au acceptat-o în contextul afirmării internaţionale a principiului autodeterminării naţionalităţilor, care a dominat în Europa la sfârşitul primului război mondial. În cadrul “marii Uniri” a României, şi Moldova şi-a recăpătat unitatea, pentru prima oară de la 1484 încoace, prin alipirea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut cu Bucovina şi cu Moldova dintre Prut şi Nistru (proclamând independenţa faţa de Rusia, Sfatul Ţării alesese numele de Moldova în locul celui de Basarabia, pentru a sublinia unitatea vechiului voievodat). De notat că anumite legi democratice, cum ar fi reforma agrară sau dreptul de vot pentru femei, votate încă din 1918 în Basarabia şi Bucovina, au fost extinse ulterior (în 1923) la toată România, mulţumită acţiunii deputaţilor moldoveni.

Al doilea Război Mondial

În 1940, în contextul pactului între Hitler şi Stalin, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa din Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Restul a fost oferit RSS Ucrainene.

Prin Dictatul (Arbitrajul) de la Viena, Romania acceptă în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost cedat Bulgariei. Pentru a recupera teritoriile ocupate de URSS, România a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea nemţilor în iunie 1941.

În timpul celui de-al doilea război mondial, situaţia Basarabiei şi a locuitorilor săi este ambiguă: cetăţeni şi ţinut al României, eliberat de sub ocupaţia sovietică ? sau cetăţeni şi ţinut al URSS, ocupat de forţele României, la celebrul îndemn al lui Ion Antonescu: “Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul” ? Totul depinde de punctul de vedere. Astăzi cetăţenii mai vârstnici ai republicii Moldova, care au luptat, unii în armata României, alţii în armata sovietică, au aceleaşi drepturi de foşti combatanţi. După dreptul internaţional însă, în măsura în care România a cedat către URSS Basarabia la 28 iunie 1940, aceasta este socotită ca un “teritoriu sovietic ocupat”. Revenirea la România nu a durat decât trei ani, deoarece la 15 martie 1944 (la nord de Chişinău) şi la 23 august 1944 (la sud de Chişinău) armata sovietică a ocupat-o pentru a doua oară. De notat că între aceste două date, frontul a fost staţionar, fiindcă sovieticii aveau cunoştinţă de tratativele opozanţilor regimului Antonescu cu Aliaţii, şi aşteptau liniştiţi ca România să treacă de partea Aliaţilor.

La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor istorice şi al armatei, a destituit dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de partea Aliaţilor. Timp de aproape trei săptămâni, România a luptat greu în bătăliile cu germanii din ţară, în timp ce armata sovietică a continuat să o socotescă ţară inamică până la armistiţiul acordat abia în 12 septembrie 1944. În acest crunt răstimp, un ostaş român putea fi ucis, rănit sau făcut prizonier atât de forţele germane, cât şi de cele sovietice, care bombardau şi jefuiau ţara deopotrivă. După armistiţiu cu Aliaţii, forţele române au fost subordonate comandamentului celor sovietice, cu care au luptat împreună în ofensivele din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia.

Mulţumită acestei contribuţii de partea Aliaţilor, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României. Dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas pierdute. RSS Moldovenească a devenit independentă abia în 1991, sub numele de Republica Moldova, dar partizanii apropierii sau unirii cu România (guvernul Mircea Druc) au reuşit, prin declaraţiile lor neprieteneşti la adresa minorităţilor conlocuitoare (o treime din populaţie) să stârnească împotriva lor un larg front anti-românesc, şi prin şovăielile lor (unire sau independenţă ?) să piardă încrederea alegătorilor, iar după ani de ostilitate inter-etnică, au câştigat în final comuniştii pro-ruşi, acum la putere (guvernul Vladimir Voronin).


sursa: Wikipedia

Trimiteţi un comentariu

emo-but-icon

Populare

Recente

Comentarii

NewsLetter

item