Regele Mihai: „Democrația nu este un sistem de guvernare, ci un mod de a trăi”

În seara de 30 decembrie 1997, la București, după ce a petrecut primul Crăciun cu întreaga familie în țară, Majestatea Sa Regele s-a adresat reprezentanților Guvernului și Parlamentului României, în finalul unui dineu oficial. Era pentru prima oară când Principesa Moștenitoare, Principesele Elena, Irina, Sofia și Maria, alături de Regele Mihai și Regina Ana, împreună cu soții și copiii lor, stăteau în jurul bradului de Crăciun, în țara lor.

Discursul acela, care a trezit multă agitație în lumea politică, este memorabil. Din păcate, în anii 1990, prezența Familiei Regale în mass-media era atent controlată, iar discursul a rămas aproape necunoscut societății românești.



Discursul Majestății Sale Regelui Mihai I la București, în 30 decembrie 1997

“Doamnelor și domnilor,

În 1887, acum aproape o sută zece ani, România era confruntată cu primele sale serioase crize politice interne. Putem recunoaște ușor astăzi o parte din motive: Guvernul lui Brătianu era paralizat de diviziuni interne. Era o nevoie urgentă de a reforma agricultura. Liderii politici erau suspectați de corupție și nepotism, opoziția amenința cu retragerea din Parlament și existau acuzații că unii politicieni și jurnaliști lucrau pentru puterile străine, în particular pentru Rusia. Unii dizidenți tineri spuneau că Regele Carol I susține guvernul lui Brătianu. Ei s-au grupat și împreună au lansat un slogan: “Capul statului va trebui să SE plece, sau SĂ plece”! Regele Carol I a refuzat ambele variante, iar România s-a consolidat, economia ei a prosperat și sub domnia bunicului meu, Ferdinand, Națiunea s-a unit într-un singur stat. Exemplul iluștrilor mei predecesori a fost întotdeauna în același timp un motto pentru mine: Când e vorba de interesele și principiile naționale, nu-mi plec capul. Și, în măsura în care depinde de mine, nu plec din Țară.

Vă mulțumesc tuturor că ați venit aici, pentru a fi împreună cu Familia mea, deși aceasta a însemnat să plecați de lângă familiile voastre. Aniversarea din această seară este departe de a fi fericită. Acum cincizeci de ani, comuniștii au făcut uz de forță pentru a mă face să abdic și mi-au exilat Familia. A fost ultima pagină a ocupației României: un partid politic ce nu avea mai mult de o mie de membri în 1944, și care altfel nu ar fi avut nicio șansă să câștige alegerile, a impus o dictatură ce a durat mai bine de patru decenii în Țara noastră. Prima datorie în această seară este să ne gândim la semnificația zilei de acum cincizeci de ani.

Unii susțin că, dacă nu l-aș fi înlăturat pe Antonescu în 1944, România ar fi semnat un tratat de pace cu Aliații și ar fi putut evita ororile care au urmat. Putem oare susține în mod serios că Uniunea Sovietică, care a câștigat războiul în est împotriva trupelor germane, ar fi putut fi oprită să controleze statele din sudul Europei, în fața armatei noastre, oricât de bravi ar fi fost soldații români? Actul de la 23 august a avut loc pentru că am înțeles că este singurul pas esențial pentru a opri întreaga distrugere a Țării și anihilarea noastră, ca stat. S-au salvat zeci de mii de vieți de români de la o moarte inutilă. Nu am putut opri România de la căderea în mâinile sovieticilor. Dar același lucru s-a întâmplat cu Ungaria, care a luptat până a fost înfrântă, cu Polonia și cu Cehoslovacia care erau considerate aliați ai Uniunii Sovietice și chiar cu Bulgaria, care a rămas neutră cea mai mare parte a războiului. Adevărul tragic este că am pierdut controlul asupra propriei noastre independențe din 1933, când Hither a venit la putere. Noi nu am vrut nici fascism, nici război, nici comunism. Dar a trebuit să suferim toate aceste boli, una dupa alta. Ca șef al statului, rolul meu era să ameliorez efectele acestor boli și să câștig timp, în speranța că o nouă Europă va veni în ajutorul nostru. Imediat după război, toate țările mari europene, inclusiv Franța și Italia, au avut guverne de uniune națională, în care comuniștii au găsit loc și s-au grăbit să facă noi constituții. În România, primul meu pas a fost să evit o astfel de soluție. Constituția din 1923 a fost repusă în funcțiune, ca bază legală de funcționare a statului nostru, și un guvern a fost numit cu singurul scop de a asigura alegeri libere. Nu a fost o naivitate. Știam că promisiunile sovietice, cuprinse în armistițiul semnat cu noi, nu puteau fi crezute. Dar merita orice efort de a întârzia stabilirea dictaturii comunismului. România a fost ultima țară din centrul Europei unde sovietele și-au consolidat controlul, mult după ce independența Poloniei sau Cehoslovaciei s-a spulberat. După discuțiile pe care le-am avut la Londra, în noiembrie 1947, mi-a fost limpede că nici Marea Britanie, nici Statele Unite nu erau gata să ridice un deget ca să ne salveze. Am hotărât să mă întorc pentru a fi cu poporul meu cât mai mult posibil. Nu am un merit pentru aceste acțiuni: Am făcut numai ceea ce am crezut că poate fi bun pentru Țară.

Milioane de români au suferit din greu în anii aceia. Dar poate cel mai dureros eveniment pentru mine a fost sistematica distrugere a trecutului nostru și falsificarea voită a Istoriei. Indiferent de opțiunile pe care le avem pentru prezent și viitor, trebuie sa ne păstrăm Memoria. Independența Țării și Unirea noastră s-au petrecut în monarhie. Carol I și Ferdinand s-au născut în afara României, dar s-au dovedit buni patrioți. Carol I a plătit cu banii lui proprii construirea casei Sale și nu s-a mutat în “locuințe naționalizate”. Republica populară a fost impusă nouă de către o sumă de criminali susținuți cu baionetele sovietice. România a renăscut acum. Și, natural, fiecare este îndreptățit să aibă preferințe despre viitor. Dar nu vom avea viitor dacă nu avem curajul să privim trecutul. Știu că aceasta va lua timp, dar notez un paradox: Oamenii tineri, cei care au fost cei mai expuși tehnicilor de spălare a creierului, tocmai ei m-au întâmpinat în țară cu cea mai mare căldură.

Alegerile de anul trecut au fost un credit pentru țară și un mare pas înainte pentru consolidarea democrației în România. Este o plăcere să întâmpin astăzi miniștri din guvern printre invitați. Sunt sigur că nu toți împărtășesc vederile mele despre trecut, prezent sau viitor. Dar faptul că au acceptat să fie prezenți este o dovadă că ne-am întors la normalitate, la o modalitate civilizată de a ne comporta. Nu trebuie să vă spun că anul care trece a fost greu. Deși nu mă pronunț în materie de politică, vă rog să-mi permiteți să subliniez pentru toți românii trei împliniri ale acestui an: Ultimele alegeri au arătat că atunci când românii au devenit democrați, ei nu au mai vrut să fie și “originali”. Ei au vrut să fie normali, ca ceilalți europeni. A doua împlinire a fost aceea că, pentru prima dată după atâtea decenii, s-a produs o alternanță politică. Transferul de putere care a avut loc anul trecut, a dat opoziției șansa de a guverna. Și, în sfârșit, fundamentul reformei economice este acum la locul lui. Știu că sunt diferențe privind și viteza și detaliile reformei. Dar fiecare din guvern e de acord că proprietatea privată este baza acestui proces, că rolul statului în activitatea economică trebuie redus și că restituirea proprietăților furate de comuniști rămâne o chestiune urgentă.

Cum am spus foarte des, democrația nu e un sistem de guvernare, ci un mod de a trăi. Ea nu depinde numai de alegeri libere, de o mass-media și de o justiție libere, oricât de necesare ar fi toate acestea. Cel mai important în democrație este legitimitatea istorică și un sens al toleranței. Din aceste motive am decis, imediat după alegeri, să dedic toată energia promovării intereselor țării noastre. Dupa cum spunea un mare politician de la sfârșitul secolului trecut, “când e vorba să-ți împlinești datoria, nu începi cu socoteli. Îți scrutezi mintea și inima – și pornești”! De-a lungul anului, am încercat să duc mesajul de speranță în fiecare capitală occidentală. Am putea argumenta că România a eșuat; ea n-a fost acceptată în primul val al lărgirii NATO și nu este printre primii candidați la Uniunea Europeană. Refuz această interpretare. Să ne gândim la anii din urmă: ideea că România ar avea șansa de a fi membră a acestor două instutuții era nerealistă. Astăzi avem promisiunea că următorul val al Alianței va începe cu noi și Slovenia, și că discuțiiile despre apartenența la Uniunea Europeană ne vor include. Există o anumită punere de acord a guvernului cu opoziția la aceste puncte. Aș vrea să spun liderilor altor țări: Nu suntem cerșetori. Vrem să fim în Alianță și în Uniunea Europeană pentru că suntem de părere că ele ar fi incomplete fără România. Suntem gata să contribuim mai mult ca alte state la împlinirea acestor instituții. Supraviețuirea lor este în interesul nostru. Fără NATO și Uniunea Europeană continentul poate aluneca spre noi sfere de influiență, iar România ar fi una din primele țări care ar avea de suferit. Avem încredere în promisiuni, dar așteptăm mișcări concrete în această direcție, și le așteptăm repede. Anul care vine trebuie să reînceapă negocierile pentru intrarea României și Sloveniei în NATO. Acest proces va fi cea mai bună dovadă că Europa nu se va diviza din nou. Va fi și o încurajare pentru celelalte țări – poate chiar statele neutre ale Europei – de a participa și ele. Aceasta va fi încă speranță pentru viitor. Același lucru ar trebui să se întâmple cu Uniunea Europeană. Situația noastră economică nu ne permite să aspirăm la statutul de membru deplin prea curând. Dar trebuie să avem termeni și obiective clare, iar ele trebuie să fie împlinite. Procesul de a deveni membru al Uniunii Europene depinde de împlinirea noastră și nu de negocieri politice. În anul care vine, eu și Familia mea vom dedica toate energiile acestui scop.

Integrarea în structurile europene și trans-atlantice necesită schimbări în România. Dar statul-națiune trebuie respectat cu loialitate. Totuși iubirea de Țară, tradițiile și Istoria ei nu trebuie să fie transformate într-un naționalism primitiv. Aceasta poate face Țării cel mai mare deserviciu. Sunt diferite puncte de vedere despre viitorul României. Dar toți suntem buni români și vrem Țara prosperă. Să nu interpretăm greșit procesul de integrare care se desfășoară acum pe continentul nostru. Pe de altă parte, minoritățile etnice sunt investite cu drepturi speciale. Dar aceasta aduce cu sine și obligații. Existența minorităților noastre etnice este legată de cea a majorității românilor. Sunt optimist: violența între grupurile etnice este o realitate la Belfast și Bilbao, nu în București sau în alt oraș românesc. Guvernul Ungariei a reacționat în ultimii ani cu responsabilitate și noi am răspuns cu cooperare. Cele mai bune relații militare în Europa centrală sunt astăzi între Ungaria și noi, și ele vor continua. Integrarea europeană va consolida acest proces. Cum economia noastră s-a privatizat, autoritățile centrale vor fi mai puțin implicate în viața oamenilor, indiferent dacă ei sunt o minoritate sau o majoritate. Mișcarea în Europa unită va face frontierele mai puțin importante. Iar NATO poate transforma vechi adversari în noi aliați. Trebuie prețuită identitatea minorităților și respectată propria noastră istorie. Nu trebuie să punem la îndoială identitatea și unitatea noastră, mai ales când milioane de români locuiesc în afara frontierelor propriului nostru stat.

Ar fi fost mai ușor să privesc către trecut, să vă relatez despre cum a fost România la sfârșitul războiului sau să vorbesc despre ce-am fi devenit dacă n-am fi suferit plaga comunismului. Dar sunt aici cu voi astăzi pentru că am convingerea că aceasta este datoria mea, vocația și misiunea mea. Am intenția să fac tot ce pot să ajut la vindecarea vechilor răni și să promovez România noastră de astăzi în lume, să contribui la consolidarea statului nostru. Cum am spus și în 1989, nu am altă misiune și nu cer nimic din ce nu este al meu, inclusiv naționalitatea mea română. Aș vrea să vă anunț astăzi, într-o manieră mai mult formală, că exilul a luat sfârșit. În afară de răspunderile pe care le va avea în lume, Familia mea va încerca să fie în România cât de mult posibil. Privesc acest act ca pe un simbol, nu numai pentru mine, dar pentru întreaga Națiune. Așa cum plecarea mea acum cincizeci de ani a marcat începutul unei dictaturi oribile, tot așa întoarcerea mea de astăzi trebuie să confirme sfârșitul acestui calvar. Chem pe toți românii care trăiesc astăzi departe să urmeze exemplul meu. Într-o patrie liberă și democratică nu există exil. Înțeleg că mulți români au trebuit să-și organizeze viața departe de casă și nu le-ar fi prea ușor să se întoarcă. Ca tată, m-am confruntat cu aceeași problemă, în greaua încercare de a face educație copiilor mei ca români, deși ei nu au avut norocul să-și vadă țara și nici să se integreze în patria în care trebuiau să trăiască. Chiar dacă mulți români nu se vor mai întoarce, ei pot să sprijine interesele României. Imaginea României, apărarea intereselor ei fundamentale este o datorie a fiecăruia dintre noi. Ieri am vizitat studiourile Televiziunii Române și am vorbit cu oamenii care au început transmisiile televiziunii peste hotarele țării, către diasporă. Avantajele tehnologiei au micșorat diferențele geografice. Democrația țării noastre trebuie să șteargă ultima urmă a exilului. Sunt hotărât să contribui la procesul acesta, pe cât posibil, în anul care vine.

Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtășesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituția din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârșitul războiului și pe care comuniștii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi și erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează și sunt alese în poziții de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democrații europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituțiile monarhiilor moderne au fost și ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar și pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradițiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităților prezente. În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Nu am crezut niciodată că Românii au nevoie de zeci de ani ca să revină la normalitate, cum unii sociologi au sugerat. Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. Statutul Familiei va fi amendat în consecință în viitorul apropiat. Conștient de responsabilitățile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi. Dar cred că înțelegeți de ce acum, și nu în altă zi, am dorit să vă împărtășesc punctul meu de vedere.

Doamnelor și Domnilor,

Nu vreau să sfârșesc această seară împovărat de tristețea trecutului. Ziua aceasta nu e tristă. Acum cincizeci de ani, când îndepărtarea mea forțată a fost făcută cu amenințarea că vor fi uciși o mie de studenți și că va începe un război civil, comunismul apărea ca o forță a viitorului. A fost la modă și în vest, și a promis un viitor strălucitor. După cinci decenii, toți cei care m-au îndepărtat pe mine și au aruncat pagini nobile la “lada de gunoi a Istoriei” sunt ei înșiși acolo. Este un miracol, și noi datorăm acest miracol copiilor noștri, ai tuturor. Este deci datoria noastră să împlinim ceea ce ei au început. Vă amintesc ce a spus Take Ionescu, marele nostru om politic: “Să năzuim a ajunge mai sus decât ceea ce suntem, dar să nu uităm ceea ce am fost și să nu calomniem ceea ce suntem”.

Așa să ne ajute Dumnezeu”!

Articole recomandate

Stiri 538933176674486334

Trimiteți un comentariu

emo-but-icon

Populare

Recente

Comentarii

NewsLetter

item