Regele Carol I al României, 1839-1914

Regele Carol I al României

Acum nouăzeci de ani, în ziua de 10 octombrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa, se stingea din viaţă regele Carol I, cu diagnosticul de miocardită cronică. Acest diagnostic modern a surprins, probabil, chiar şi pe medici. Vă puteţi lesne închipui ce curios putea părea, în acel început de secol XX, să mori de o boală atât de puţin cunoscută şi de ieşită din comun (îmi amintesc povestea unui anume doctor Andrei din Ploieşti, care s-a sinucis, prin anii '20, pentru că făcuse infarct şi nu ştia bine ce însemna acea boală).

Astfel a fost Carol I: modern, deschizător de drumuri, creator de instituţii, vizionar şi om de curaj. Acest tânăr, născut să rămână un principe european minor, cel mult cu o frumoasă carieră militară, a construit în România, timp de 48 de ani, una din cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, punând în ordine instituţii vitale (armata, academia, parlamentul, economia, statul) şi statornicind „securitatea naţională”, prin dobândirea independenţei, a suveranităţii, prin flexibilizarea şi întregirea instrumentului numit „stat”.

Răbdătorul rege Carol, ale cărui urechi au auzit multe insulte, ai cărui ochi au văzut multe geamuri sparte la Palatul Regal din centrul Bucureştiului, al cărui suflet s-a chinuit în faţa multor manifestări mioritice ostile, a purtat cu el îndârjirea de a rămâne pe loc, deşi istoricii ne confirmă că a avut cel puţin de două ori bagajele făcute, de plecare. Un singur lucru cred că nu l-a înţeles Carol niciodată: tentaţia ancestrală a românilor în faţa sinuciderii vesele.

Regele Carol a avut norocul de a nu se fi născut mai târziu, fiindcă mi-ar veni greu să-l văd mergând la Bruxelles, să se bată cu indivizi impecabil îmbrăcaţi, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele de la pantaloni, funcţionari cărora costumele scumpe le jenează nonşalanţa. Mi-ar fi greu să-l văd răspunzând invitaţiei la talk-show-uri, ori suflecându-şi mânecile de la cămaşă, pentru ca verbul să-i circule mai uşor în mediul popular şi agricol. El nu şi-a dat niciodată jos tunica (a relaxare), nu a iertat niciodată întârzierile şi nici lipsa de cuvânt (care era, şi atunci, un sport naţional), pantofii lui nu erau niciodată prăfuiţi, nu a ascuns niciodată că e principe, ca să pară egal cu ceilalţi, nu s-a prefăcut vulgar sau simplu, ca să fie cuiva pe plac.

Dimpotrivă, Carol I a rămas pedant şi inflexibil în faţa panaramei, s-a chinuit să înveţe limba unei ţări care l-a adoptat, a respectat o confesiune care nu era a lui, s-a legat de o geografie care nu-l aranja temperamental, s-a dedicat unei munci geopolitice migăloase şi perverse, pentru care nu era făcut structural şi moral, a făcut faţă, cu stoicism, predecesorilor democraţiei şi ai „Academiei Caţavencu”, care-l numeau, în ziare şi în public, „Carol cel Mic”, „Domnul Hohenzollern” şi „Neamţul”, a privit cu răbdare la geamurile pe care studenţii avangardişti i le spărgeau sistematic, fiindcă venea dintr-o ţară care pe ei nu-i aranja din punct de vedere cultural şi ideatic, a purtat barca destinului propriu, cu grijă, pe albia seacă a Dâmbovitei şi i-a interzis tinerei lui nepoate, Maria a României, să iasă din palatul Cotroceni, în primii patru ani după venirea ei la Bucureşti, spunându-i că prefera să-i aducă la palat persoane care să-i ţină companie, fiindcă „societatea bucureşteană este putredă”. Ba chiar a fost invitat, după ce a dotat România cu căi ferate, să ia locomotiva pe care a achiziţionat-o şi să plece cu ea în Germania, pentru totdeauna.

Desigur, dacă ar fi Carol I un personaj politic contemporan, el ar fi asociat astăzi temerarilor, atipicilor, iar opera lui ar fi comparată cu cea a lui Juan Carlos al Spaniei sau (păstrând proporţiile) a lui Simeon al Bulgariei. De altfel, foarte puţină lume ştie că tatăl lui Carol I, Karl Anton, a fost primul principe suveran devenit prim-ministru, în epoca modernă. El a fost premier al Prusiei din septembrie 1858 până în septembrie 1862, când i-a succedat Bismark. Mai mult, a fost aspru criticat că a acceptat să devină şef al unui guvern liberal. Interesant, fiul lui avea să fie adus pe tronul României tot de un guvern liberal. Karl Anton, devenit apoi cetăţean de onoare al ţării noastre, avea, după cum se vede, stofă de om politic temerar, lucru care s-a transmis fiului său. Iată, deci, că modelul bulgar de astăzi a avut un precedent, acum o sută cincizeci de ani.

Este, desigur, greu de privit acum (în lumea computerului, a tinerilor elevi de la Galaţi care pleacă la Harvard, a CNN şi a zborului de plăcere în cosmos, a averilor de şaptesprezece miliarde de lire sterline, a războiului privat), ca pe un lucru excepţional, ca un tânăr de 27 de ani, care şi-a petrecut adolescenţa şi primii ani ai maturităţii în războaie şi care nu avea, ca zestre personală, mai mult de un geamantan, un tată inteligent şi un nume cu rezonanţă europeană, să ajungă şeful unui stat tânăr, să-l conducă patruzeci şi opt de ani, să ţină în frâu o societate de nestrunit, cu oameni sclipitori, flecari şi simpatici; că acest tânăr avea să trateze de la egal la egal cu marile puteri, că avea să navigheze cu pricepere pe mări tulburi, că avea să devină, el însuşi, o instituţie şi că familia fondată de el avea să contribuie cu demnitate la bunul mers românesc, chiar şi după o sută treizeci şi opt de ani.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face şi mai simplu: dacă luăm criteriile de bază ale UE şi NATO, la o sută de ani de la domnia lui Carol, vom vedea că, în ciuda limitărilor impuse de vremi, Carol apare surprinzător de european: fondator de instituţii de bază ale statului şi societăţii, promotor al profesionalismului în politică şi economie, strateg şi reformator al forţelor armate, încurajator al puterii soft (cultură, politică externă, tradiţii, specific naţional), voce europeană prin excelenţă, puterea exemplului personal, creator de instituţii şi de proiecte, întăritor al statului şi al suveranităţii în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianţe militare continentale. Carol I a fost un favorit al Germaniei şi Franţei, văr al Italiei, Spaniei şi Marii Britanii. Tot el a fost unul din primii ofiţeri români cu studii în ţări occidentale şi un model de lider naţional, idealizat de popor fără să fi gustat măcar salam cu soia. Aplicator, la litera legii, al principiului sfânt al proprietăţii private, ctitor al unui domeniu particular (Sinaia) devenit, în ani, un simbol al naţiunii, în asemenea măsură încât şi astăzi dezbaterile asupra lui sunt interminabile.

Povestea acestui modern şef de stat este contemporană, fiindcă ea se bazează pe meritul personal. Nu erau, vremurile de început de secol XX, vremuri în care meritul personal să influenţeze prea mult destinul unui cap încoronat. Monarhia nu experimentase încă dezastrele care aveau să o aştepte imediat după primul război mondial. Pe atunci, a avea merite personale ajuta destul de mult, dar nu era o condiţie sine qua non. Astăzi, meritul personal joacă un rol determinant: vezi, din nou, povestea temerară, dar romantică a lui Juan Carlos de Bourbon sau a lui Simeon de Saxa-Coburg-Gotha: merit personal, plus viziune şi determinare.

Ne vom fi dând noi seama că suntem, în anumite privinţe, mai anchilozaţi decât cei din timpurile lui Carol I? Ştim noi că el, ca şi vremea lui, produceau, la nivel politic şi de gândire intelectuală, materie de mai bună calitate, deşi nu lucrau la computere? Vă gândiţi ce i s-ar întâmpla lui Carol I, dacă ar trăi în 2004? Nu ar fi el dat în judecată că nu a fost destul de viteaz în 1877? Sau nu ar fi el trimis la tribunalul de la Alexandria (în Teleorman, nu în Egipt!) că şi-a ucis, cu sânge rece, trupele de roşiori, fiindcă nu a aplicat corect normele moderne de tactică militară? La urma urmei, dacă împăratul austro-ungar Carol este astăzi contestat, în beatificarea lui de la Vatican, pentru că a permis folosirea gazului toxic în primul război mondial, de ce nu i s-ar găsi şi „Neamţului” vreo pagină subţire din „dosarul” lui cosmopolit şi exagerat de european? În orice caz, o moţiune de cenzură tot ar avea, el, „criminalul” care a ucis ţăranii la 1907.

Dar am putea să privim lucrurile şi din sens opus: cunoaşteţi mulţi oameni de stat sau politici contemporani care au construit patruzeci de spitale rurale? Ştiţi mulţi oameni politici, români sau de aiurea, care se pricep şi la academie, şi la militărie şi care vorbesc şi patru-cinci limbi străine, care au cunoştinţe economice, sunt acasă la ei în orice capitală a lumii şi au familia europeană în sânge?

O dovadă unică a modernităţii şi a lipsei de prejudecăţi a regelui Carol este legea de funcţionare a instituţiei şefului statului cunoscută la noi sub numele de „Domeniile Coroanei”. Multă lume a citat aceste domenii în ultimii cincisprezece ani, dar puţini i-au înţeles tâlcul. „Domeniile Coroanei”, numărând câteva mii de hectare de teren agricol şi forestier din întreaga ţară, erau proprietatea statului român, dar erau folosite de instituţia şefului statului, pentru a produce profit economic. Cu banii obţinuţi se plăteau salarii, se construiau şcoli şi spitale pentru angajaţi şi familiile lor, se plăteau pensii şi cheltuieli de boală, se dădeau cadouri de Crăciun şi de Paşte, toate acestea în folosul celor, la un moment dat, 700 de angajaţi ai domeniilor. Dar mare parte din profitul anual mergea la bugetul de funcţionare al biroului şefului statului (în speţă principele suveran, iar apoi regele). De ce? Pentru că tânărul Carol I a hotărât că ţara lui este prea săracă pentru a putea suporta, de la buget, cheltuielile legate de Coroană. Mai cunoaşteţi un singur exemplu, din 1866 pâna în 2004, de concepţie similară? Mai cunoaşteţi o singură Cancelarie a unei ţări democratice, care să nu cheltuiască bani de la bugetul de stat, pentru a nu-l încărca cu o cheltuială în plus? Poate că nu sunt eu informat, dar nimeni nu a părut, în ultimii o sută cincizeci de ani, interesat de modelul românesc de democraţie, patriotism şi bun-simţ. Poate pentru că, între timp, ţările democratice au devenit şi prospere şi nu mai au nevoie de această economie.

Într-o zi, i-am spus Majestăţii Sale Regelui Mihai I că, în fapt, ceea ce Principesa Margareta şi cu mine am hotărât să încercăm să facem în România, după 2001, nu este o modalitate de a slăvi abnegaţia şi credinţa regelui Mihai, dovedită în peste cinci decenii de exil. Am spus regelui, atunci, la Versoix, că ceea ce facem se înscrie în legământul trasat de Carol I. Privită din perspectiva fondatorului familiei, contribuţia fiecărei generaţii la efortul românesc are sens. Sunt convins că ceea ce principesa Margareta (strănepoata nepotului lui Carol I) şi cu mine putem face bine pentru ţară, la nivelul modest al capacităţilor noastre, este de a duce mai departe legământul european, democratic şi liberal al lui Carol I, îmbinând rolul determinant al statului şi al naţiunii, al tradiţiilor şi al culturii naţionale cu binefacerile deschiderilor democratice, ale globalizării, înrudirii europene, informaţiei şi atotputerniciei initiaţivei individuale, ca expresie a libertăţii.

Regalitatea este o instituţie istorică europeană care, la 90 de ani de la moartea lui Carol I arată că, în România cel puţin, ea este capabilă să găsească modalităţi noi, flexibile, creatoare, motivate şi potrivite de a fi utilă. Este, poate, cel mai indicat fel de a plăti un tribut moştenirii lui Carol I, creator de instituţii şi cavaler al abnegaţiei. Poate că, dacă s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai târziu şi ar fi ales o altă ţară, Carol ar fi fost un om de stat tot atât de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar dacă nu ar fi purtat coroană, ar fi fost, aproape sigur, un mare om politic, pur şi simplu.

El nu a fost român: el a devenit şi a rămas un mare român. Preceptorul lui îi spunea că trebuie să se comporte mereu „ca şi cum şi-ar cere scuze că s-a născut principe”. Era tot un fel de a spune că meritul personal e mai important, în destinul propriu, decât numele cu care te-ai născut.

La 5.30 dimineaţa, în ziua de 10 octombrie 1914, „regele Carol I, întemeietorul regatului român, a încetat din vieaţă, la Castelul Peleş”. Toate acestea s-au întamplat acum nouăzeci de ani. Dacă te gândeşti că senatorul Paleologu sau profesorul Djuvara au peste optzeci şi cinci de ani, cât de aproape de noi este, totuşi, toamna lui 1914, când cel mai scurt secol începea. Şi astăzi trăim un timp istoric: noi suntem contemporanii încheierii, la 1989, a celui mai scurt secol. Şi mai suntem contemporanii unuia din momentele care au schimbat soarta românească, în perspectiva transatlantică: 11 septembrie 2001.

„Revista Infanteriei” din octombrie 1914 îndemna: „plângeţi, români din toate părţile; descoperiţi-vă, îngenuncheaţi şi plângeţi lacrimi fierbinţi”. Adevărul este că plânsul, de la Caragiale şi până astăzi, nu a fost utilizat convingător, ca instrument de modelare a societăţii româneşti. Nu, mai ales nu ar trebui ca românii să plângă, după 90 de ani. Ar fi suficient dacă, aducându-şi aminte de experienţa regelui Carol, s-ar convinge de câteva evidenţe:

- a nu-ţi pierde cumpătul, a fi muncitor, înţelept şi a avea darul de a fi lider ajută la ceva;

- este mai comod să fii cinstit şi coerent decât corupt şi confuz;

- se poate face bine, pe pământ românesc, timp de 48 de ani, neîntrerupt;

- nici pe Ferdinand I şi nici pe Mihai I nu i-a ajutat prea mult, în munca lor, faptul că predecesorii lor au fost figuri legendare; ei au trebuit să câştige de la început, din temelii, aprecierea şi iubirea alor lor;

- poţi supravieţui în România, european fiind, timp de aproape jumătate de deceniu, chiar în vremuri incerte;

- sufletul şi spiritul românesc sunt, adesea, mai subtile şi mai flexibile decât reprezentanţii de frunte ai spiritului şi sufletului românesc;

- răbdarea de o jumătate de secol a lui Carol I, adăugată la răbdarea de o jumătate de secol a lui Mihai I arată că Familia Regală a României este o instituţie cu răbdare seculară şi care are domiciliu stabil în istoria României;

- Palatul Elisabeta, redevenit cămin al Familiei Regale, are o perspectivă şi un înţeles care nu priveşte către anul 1947, ci către anul 1866;

- Carol I a fost multiplu campion olimpic la proba de regalitate;

- unui campion olimpic i se pune statuia la locul ei.

Din aceste motive, îndemn pe cititorii adolescenţi ai rândurilor mele să nu ţină minte comemorarea de azi (nouăzeci de ani de la moarte), care este imaginea unei încheieri. Îi rog pe tineri să se gândească, mai degrabă, la celebrarea, în anul 2006, a o sută patruzeci de ani de la fondarea Familiei Regale române. Acea sărbătoare va fi, de departe, mai potrivită cu legământul lui Carol I, fiindcă ea este întruchiparea unui început european.

Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen în Revista Memoria

Comentarii

Trimiteți un comentariu