Alexandru Neagu: „Zece Mai și Regele Carol”

Alexandru Neagu Alexandru Neagu, fost ministru de finanţe în perioada 1941-1943 şi-a aşternut pe hîrtie amintirile în perioada 1949-1956, o perioadă în cursul căreia a trăit ascuns în Bucureşti spre a se sustrage urmăririi Securităţii şi executării unei condamnări la opt ani temniţă grea ca urmare a participării sale la guvernarea mareşalului Antonescu. Aceste amintiri aveau să vadă lumina tiparului sub titlul Mărturii de-a lungul zilelor mele, în 1998 în regia doamnelor Alexandra Steriadi - Neagu, Ioana Tescanu şI Ruxandra Iliescu, născută Neagu.

Cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I redăm din mărturiile lui Alexandru Neagu, amintirile legate de sărbătorirea zilei de 10 mai.

***

„Amintirile sosesc de-a valma şi se desprind ca imagini de sine stătătoare cărora nici nu încerc să le dau o înşirare potrivită, ci le însemn astfel cum îmi apar.

Ochii copilului s-au deschis asupra unei lumi unde fiecare descoperire era un nou basm. Dar, pe neaşteptate, prima criză mondială m-a trezit şi mi-a curmat copilăria. Dintr-odată am fost zvârlit în mijlocul unor împrejurări fără asemuire cu cele trăite până atunci timp de un veac. Epopeea dramatică reîncepuse .

Venit la primele licăriri de conştiinţă ca odraslă de oameni cu stare, nu mi s-a întipărit nimic din ceea ce se plămădeşte în sufletul copilului învăţat de timpuriu cu truda pentru o pâine.

Nu am simţit nici o clipă vreo apăsare a nedreptăţii ce ar fi lovit pe ai mei, pe mine sau pe alţii. Desigur, nu ne aflam în fruntea orânduirii sociale şi ştiam că sunt alţii, mai avuţi, cu soartă mai largă, cu însemnătate socială depăşind pe cea a tatălui meu şi poate cu un stil exterior de viaţă mai căutat decât cel al familiei mele.

Dar aceasta nu mă tulbura fiindcă eram pătruns de cuprinsul demn, onest şi de încredere al mediului meu.

Socialmente, dacă nu familial, căci boli şi deosebiri de firi au prilejuit destule neînţelegeri intime, aveam simţământul unei convieţuiri cuviincioase, a destul rafinament cultural şi artistic şi îndeosebi al unei limpezimi morale întovărăşind toate manifestările vieţii de familie.

De aceea, privirile mele au fost îndreptate mai întâi cu o curiozitate setoasă către spectacolul societăţii din jurul meu.

Locuiam în Strada Carol - nu ştiu cum i-o mai fi zicând azi - la doi paşi de Palatul de Justiţie pe al cărui orologiu cu cifre romane am învăţat pe deasupra acoperişurilor joase ale caselor de peste drum să cunosc şi să număr orele.

La intrare domnea Palatul Poştelor de-o arhitectură greoaie, importantă din cea mai proastă epocă a gustului francez, din începuturile celei de a IlI-a Republici.

Mişcarea de pietoni şi birji era, sau mi se părea mie, destul de însufleţită. La această părere ajuta şi trecerea regulată a tramvaiului cu cai. Îl urmăream din ochi, de la ferestrele etajului unde locuiam. Şi acum mai răsună timbrul clopotului vestind pe trecători să se ferească.

Urmăream trecerea hodorogită a vagoanelor şi îndepărtarea înceată a huruielilor. Îndepărtarea continuă şi azi în minte, ridicând nostalgie, ca la cufundarea în zare a unui vapor plecat spre limanuri visate şi pe care nu-l vom mai vedea niciodată.

Strada Carol era drumul obişnuit al manifestărilor deosebite. Astfel prin faţa locuinţei noastre trecea de fiecare Zece Mai deschiderea corpurilor legiuitoare, alaiul regesc şi guvernamental, în drum către Mitropolie. El se scurgea printre flamuri tricolore, aninate de stâlpi de brad boiţi în roşu, înfipţi cu zor în ajunul sărbătorilor în anume locaşuri de fontă aşezate în marginea trotuarului. Obiceiul s-a respectat şi după război, dar automobilul a luat locul trăsurilor. Doar un escadron, însoţind maşina regală, mai stăruia în păstrarea unei tradiţii dispărută şi ea odată cu regimul parlamentar.

Paradele de Zece Mai ţineau sufleteşte un loc de preţ în viaţa noastră naţională. Era prilejul pe care-l împodobeau darurile risipitoare ale lunii mai de a afirma bucuria libertăţii noastre într-un spectacol colorat, ca o pictură impresionistă.

Nici desele vijelii primăvăratice nu puteau să îndepărteze vreun cetăţean de la ceremonie, în mica aşezare provincială ce era Bucureştiul acum patruzeci de ani* - populaţia era un sfert din cea de azi - tot întinsul parcursului oficial era înţesat de mulţime, bărbaţi, femei şi copii, de parcă toate căminele ar fi rămas pustii. Nu simţeai nici un glas potrivnic. Parada era simbolul încântării întregului popor şi uralele care întovărăşeau trecerea trăsurilor regale erau pornite din inimi recunoscătoare.

Zece Mai, pe care necuviinţa levantină a lui Caragiale nu se putea lipsi de a-l zeflemisi, reprezenta anual reînnoita asigurare că o ursită de libertate şi de propăşire ne este îngăduită. Nimeni nu uita cât de aproape erau timpurile de împilare străină.

În anii dintre cele două mari războaie am avut sentimentul trist că mulţimea în sărbătoare este mai puţin densă, că alte gânduri frământă mintea orăşenilor, parcă îngâmfată acum sau neîndoiţi de neasemuita izbîndă a Unităţii Naţionale la toate graniţele. Mulţimea uitase de mândria măsurată de odinioară a acelora care văzuseră pământul nostru sub cotropiri ce păreau a nu mai putea sfârşi niciodată.

De obicei, deşi cortegiul trecea pe sub ferestrele noastre, îmi era îngăduit, sub îmbierea soarelui şi a mângâierilor catifelate ale primăverii, să mă duc să privesc cortegiul şi de pe alte străzi. Dorinţa mea era stârnită de vederea mulţimii împestriţată în îmbrăcăminte văratecă şi de culori izbitoare sau de nesaţul cu care toţi luau parte la sărbătoarea tuturor. De aceea mânam grăbit să găsesc locul cel mai potrivit pentru privit.

Centrul paradei era la Universitate unde Regele Carol I venea să primească defilarea după slujba de la Mitropolie. Acolo se ridicau două, trei tribune în scândură de brad acoperite cu o chembrică oarecare. Nu era nici un lux, nici o punere în scenă mai deosebită. Lumea înghesuită şi voioasă nu se sinchisea de asemenea amănunte. Pe străzi nu se vedea altă pregătire decât amintiţii stâlpi susţinând drapele şi ghirlande de verdeaţă.

Nu din neîngrijire ne mărgineam la ornamente atât de neînsemnate dar nimeni nu-şi închipuia că ar fi trebuit sau s-ar fi putut face mai mult. Nu se urmărea izbirea imaginaţiei, obsesii, creere de psihoză sau ştiu eu ce altă răscolire. Era numai o cinstire sinceră a faptelor fericite prin care devenisem o naţiune. Decorul nu urmărea preamăriri ci numai porniri vesele ale inimii.

Ne vei reveni oare vreodată Zece Mai? Acum vom şti mai mult decât oricând să te preţuim. Ceea ce izbea îndeosebi privirile era trecerea în trăsura înhămată à la Deaumont a chipului majestuos al bătrânului suveran. Lumea se descoperea cu respect şi mândrie. El constituia dovada neîntreruptă a legăturii noastre cu Apusul. Ieri, ca şi azi, până şi omul de teapa cea mai proastă se simţea că purcede din Occident prin preţuire, încredere şi recunoştiinţă.

Şi era de înţeles evlavia mulţimii pentru Regele Carol. Sub domnia sa urcasem multe trepte, de la micile principate de-abia unite până la falnicul Regat. Voinţa lui fusese fără preget pentru a ne da o preţuire mondială a sârguinţei în muncă şi în civilizare.

El apărea întotdeauna alături de Regina Elisabeta a cărei teribilă costumare, într-un noian de văluri albe, îmbujorând şi mai mult roşeaţa de măr domnesc a obrazului, lăsa credinţa unui lucru care se cuvine unei feţe suverane. Credincios căminului său, Regele dusese o viaţă austeră. Ea se deosebea izbitor de neorânduiala intimă a multor români. Şi astfel se impusese respectul admirativ.

Se ştiu şi râvna cu care urmărise să dovedească - poate şi pentru propria sa slavă - putinţa de a înscrie poporul român printre cele alese. El reprezenta o avuţie care era a tuturor.

De ce înainta în vârstă cu atât chipul său se aureola. Apropierea unei jumătăţi de veac de Domnie, care nu amintea decât cele ale lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, eroi ai timpurilor de întemeiere a românismului, îl transfigurau. Tronul Său părea că se ridică, încet, încet, solemn, către înălţimile văzduhului, acolo unde voinţa Dumnezeiască domneşte şi mai neatinsă de micimile pământului. Nicăieri pătrunderea personalităţii Regelui nu se simţea mai bine ca la Sinaia.

Acolo îşi clădise acel palat germanic unde în vecinătatea pădurii de brazi - acele semeţe, tăcute şi nesfârşite coloane gotice, zugrăvind, pe albastrul zării, ogive răsturnate - îşi alina nostalgia de rhenan ţintuit atâţia ani în ţara câmpiei înfierbântate şi mănoase.

Acolo el realizase minunea de a face să nască un orăşel de curăţenie şi de ordine, de unde Orientul era izgonit, acel orăşel neasemuit cu nici un altul din România.

Când cu gândul nu gândeai întâlneai, trecând de-a lungul aleilor pădurii, silueta atât de cunoscută a Regelui Carol I. O cuviincioasă aplecare a oricui, mic sau mare, drumul lăsat liber şi întruchiparea micului Regat îşi urma plimbarea, urmărit doar de departe de vreun păzitor.

În Sinaia dinainte de 1914 oricine putea nestingherit să-şi vază Suveranul, aşa cum şi El putea să se strecoare printre cetăţenii Săi fără să le răpească tihna sau libertatea. De unde veneau Doamne aceste posibilităţi paşnice? Eram doar la sfârşitul unei perioade încărcată cu atentate la viaţa capetelor încoronate sau a şefilor de stat. Riscul era primit însă ca un simbol al devotamentului monarhic pentru liniştea popoarelor. Atât timp cât anarhiştii îşi îndreptau numai către ei demenţa ucigaşă şi cât popoarele căutau căile de urmat numai prin gânditori, învăţaţi sau oameni de mare ţinută morală, aceste plimbări regale singuratice apăreau ca o garanţie a siguranţei publice.

Nu lipsea din decorul ce şi-l crease Regele nici împlinirea ritualurilor ostăşeşti. El dotase Sinaia cu o garnizoană, dar numai pe timpul verii, în cadrul reşedinţei sale. Rând pe rând şi an de an câte unul din cele nouă batalioane de vânători ocupau cazărmile şi corpurile de gardă.

În fiecare zi, înainte de prânz, cobora de pe platou o companie în mare ţinută îndreptându-se către Palat pentru schimbarea gardei. Acest spectacol nelipsit făcea parte din atmosfera locală şi era încă o mărturie a prezenţei şi influenţei regale. A dispărut şi el odată cu întronarea lui Carol al II-lea.

Cazărmile erau clădite pe platoul format prin retezarea culmei Malumuc, materialele fiind folosite pentru nivelarea grădinilor Castelului. De acolo privirea îmbrăţişa totodată şi pantele muntoase şi întinsul văii presărat de sclipirea caselor. De câte ori paşii nu m-au dus în poiana coborâtoare de la miazăzi acoperită de flori şi îmbătată de mirosul fânului cosit, dogorât de soare!

Pe acel platou, în August 1914, L-am văzut pentru ultima oară pe întemeietorul statului modern al României în clipa în care anii şi amărăcinile îl doborau. Este ca şi o viziune de încheiere a unei lumi ce-mi pare a fi fost numai în vis.

De câte ori de atunci n-am urmărit zadarnic pe aceleaşi poteci umbra Lui şi a fericitei copilării. Natura, fără îndoială, este veşnic aceeaşi dar trecerea timpului şi mâna omului aduce, pe ici, pe colo, câte o schimbare. Când te reîntorci după mulţi ani aceasta te surprinde ca un străin care ţi-ar intra în casă pe neaşteptate. Nu mai regăseşti un copac prieten, o cărăruie umbrită sau un tufiş pe care vreme îndelungată ţi-ai aşezat privirile. Astfel m-a izbit supărător când în locul vechiului pavilion de la Popicărie, pe marginea şuvoiului cu păstrăvi, am dat peste cazarma nouă cu împrejurimile dezgolite. Am căutat apoi şi n-am mai regăsit nici cuibul Principesei cocoţat pe vârfurile de molift, nici chioşcul de popas de la Sfânta Ana. M-am adâncit atunci în pădure cu tristeţe şi am căutat reînvierea trecutului de-a lungul potecii Peleşului.

Trecutul din amintire s-a dus, ne vom duce şi noi dar vor rămîne în loc şi stâncile şi poienile şi pădurile şi pâraiele păstrând aceeaşi frumuseţe domoală din care sufletul fiecărui român trecător va culege acelaşi dor nestins al pământului nostru.”

*Memoriile au fost scrise în perioada 1949-1956. (n.red.)

Comentarii