Altfel despre 23 august

Altfel despre 23 august

Încă o dată se verifică faptul că istoria, mai ales cea recentă, este supusă interpretărilor şi influenţelor politicului. Ziua de 23 august intră din nou în atenţia autorităţilor române. După decembrie 1989, fosta sărbătoare naţională a României comuniste nu a mai fost marcată. Nu doar pentru că amintea de comunism, ci pentru că era indisolubil legată de persoana regelui Mihai, ori regele a fost multă vreme un subiect tabu. În treacăt fie spus, mă bucur că media românească a renunţat la sintagma "ex-regele Mihai"; adică unui ministru postdecembrist care duhneşte de incompetenţă i se poate spune toată viaţa "domnule ministru", dar regelui să i se spună "ex-regele.

Între timp, relaţiile dintre Ion Iliescu şi Casa Regală s-au îmbunătăţit, astfel încât guvernanţii au găsit de cuviinţă că pot sărbători în linişte 60 de ani de la evenimentele din 1944, invitându-l şi pe rege să li se alăture. Sigur că o întrebare firească este dacă avem sau nu ceva de sărbătorit. În primul rând observăm că nu ne mai raportăm la Marea Revoluţie Socială şi Naţională, Antifascistă şi Antiimperialistă, ci la o banală lovitură de stat, fenomen de transformare suferit şi de alte evenimente ale istoriei apropiate, precum Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, recunoscută acum ca fiind o lovitură de stat bolşevică (mă întreb cum vor fi tratate peste câţiva ani de către istorici "evenimentele" din decembrie ’89 din România: lovitură de stat a eşaloanelor inferioare din P.C.R., sau revoluţie anticomunistă, sau poate şi una şi alta?). Apoi vine fireasca întrebare dacă actul de la 23 august a fost sau nu benefic României. Susţinătorii săi amintesc de scurtarea cu 6 luni a războiului, prin prăbuşirea sistemului defensiv german din Balcani şi contribuţia armatei române la campania din Transilvania, Ungaria, Austria şi Cehoslovacia. De cealaltă parte a baricadei se află cei care consideră că a reprezentat o trădare faţă de aliatul din acel moment, Germania, şi că o apărare pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi ar fi asigurat României condiţii de armistiţiu mai bune. Se argumentează, de asemenea, că la Stockholm Antoneştilor li s-au oferit condiţii de armistiţiu mai bune decât opoziţiei la Cairo şi Ankara.

Părerea mea este că, începând cu 23 august 1939, data semnării Pactului de neagresiune sovieto-german, evenimentele s-au desfăşurat dincolo de controlul şi posibilităţile României. Dacă România a avut un cuvânt de spus în politica europeană, poate chiar în încercarea de a evita războiul mondial, aceasta s-a întâmplat înainte de 1939. După începerea conflictului, rolul României a fost redus la acela de pion pe tabla de şah politico-militară; nu ne mai puteam controla destinul. Poate că ar fi trebuit să rezistăm armat în vara lui 1940, în loc să cedăm cu laşitate în faţa pretenţiilor teritoriale ale vecinilor. Ar fi fost un gest brav, deşi probabil că inutil şi păgubos. Poate nu ar fi trebuit să intrăm în război în iunie 1941, sau poate că nu ar fi trebuit să trecem Nistrul; nici una, nici alta nu ne salva însă de comunism. Orice am fi făcut, nu mai puteam influenţa evenimentele: eram prea mici pentru un război atât de mare. Actul de la 23 august este subscris aceleaşi fatalităţi, indiferent dacă-l făceam sau nu, România tot ar fi fost ocupată de sovietici. Dacă rezistam pe Siret, ne-am fi păstrat onoarea, dar în nici un caz nu am fi obţinut condiţii de armistiţiu mai bune, iar ţara ar fi fost devastată de război şi nu am mai fi beneficiat nici măcar de simulacrul de democraţie dintre 1944 şi 1947, perioadă care a permis multor valori româneşti să se salveze peste graniţe. Aşadar, actul de la 23 august a fost un eveniment istoric cu urmări nespectaculoase pentru viitorul pe termen mediu al României. El nu ne-a adus nici măcar statutul de cobeligeranţă şi nici măcar nu a amânat comunizarea României. A salvat, însă, măcar pentru o perioadă, oameni şi bunuri. El nu putea să ne aducă şi nici nu ne-a adus nici mari avantaje, nici mari dezavantaje. Contestatarii săi, adepţii rezistenţei până la final, cei care asemenea unei părţi a armatei şi asemenea membrilor "guvernului român de la Viena", condus de Horia Sima, susţin ideea păstrării onoarei, pot avea dreptate, doar în acest punct. Pentru că teoria conform căreia rezistenţa României ar fi dat Germaniei timpul necesar pentru a schimba soarta războiului este o simplă poveste. La 23 august 1944 o lume întreagă realiza că Germania pierduse războiul – o demonstrau clar evenimentele acelui an: căderea Romei (4 iunie), debarcarea din Normandia (6 iunie), anihilarea cvasitotală a Grupului de armate "Centru", de către sovietici la 22 iunie 1944 şi ruperea frontului Iaşi-Chişinău la 20 august 1944. Acest ultim eveniment a întărit hotărârea complotiştilor de a-i înlătura pe Antoneşti, într-o încercare disperată de a salva ceea ce nu mai putea fi salvat. Pe de altă parte, în legătură cu onoarea terfelită sau nu a armatei şi a naţiunii române, în cadrul evenimentelor de la 23 august şi a "trădării" faţă de Germania, nimeni nu poate face răspunzător un stat suveran că nu a dorit să însoţească (cu aceeaşi viteză…) pe altul într-o catastrofă. Şi dacă tot vorbim de trădări, să ne amintim de nord-vestul Transilvaniei şi de Dictatul de la Viena din 30 august 1940, ca şi de faptul că, în ciuda promisiunilor din 1941, Germania a lăsat la Stalingrad armata română (ca şi pe italieni şi pe unguri) să oprească cu braţele goale tancurile sovietice (abia în 1944 au început să ne sosească din Germania armament anticar şi chiar blindate, în cantităţi semnificative). Pe de altă parte, nu pot fi de acord nici cu recenta afirmaţie a istoricului I. Scurtu, care, răspunzând unui telespectator, afirma la emisiunea "Miezul Problemei", de pe Naţional TV, că România nu avea nici o obligaţie faţă de Germania, pentru că intrarea noastră alături de Germania, în războiul din răsărit, s-a făcut pe baza unei înţelegeri verbale, iar nu a unui tratat. Ca şi cum asta conta, iar nu cei trei ani de luptă comună în tranşee… Aveam măcar o obligaţie morală.

Mi se pare deci, mai importantă, nu o judecată de valoare asupra actului de la 23 august, ci una care să privească modul în care acesta este perceput, analizat, valorizat şi (din păcate) folosit în scopuri politice. Să nu fie marcarea (nu importă că unii o consideră sărbătorire, iar alţii comemorare) a 60 de ani de la actul de la 23 august 1944 o nouă găselniţă politico-electorală românească, aşa cum s-a întâmplat recent şi la Putna? Îi vom vedea alături pe rege şi pe ultimii dintre beneficiarii comunizării României? Şi vom vedea din nou cum "minciuna stă cu regele la masă"?

Mihail ALBIŞTEANU

from: http://www.romfest.org/rost/aug2004/23august_altfel.shtml

Comentarii