„Să fiţi mândri de voi că sunteţi elevii acestei şcoli, care pregăteşte prima promoţie de mecanizatori pentru agricultura socialistă.”

Viaţa în comunism


- fragment din volumul în pregătire: „Amintirile unui mare poet minor. Dialoguri cu Marin Codreanu” -
AG: Să revenim la anii de şcoală, zbuciumaţi, cu dese schimbări de decor. Clasa întâi aţi absolvit-o la Eforie, continuând şcoala la Cucuieţi. Dar şi aici există un semn de întrebare: De ce în foaia matricolă este consemnat transferul dumneavoastră de-abia în clasa a III-a, şi nu de la Eforie, ci de la Braşov?

MC: Dragă domnule Gabriel Argeşeanu, răspunsul la întrebarea dumitale are mai întâi nevoie de câteva explicaţii preliminare şi care, prin ineditul lor, Marin Codreanu, Ioan Flora, Marius Tupa - la Salcia, Teleormanschimbă puţin datele problemei. Tatăl meu, cu un an înainte de epurare, despre care am vorbit la început, a fost mutat cu serviciul poliţienesc la Braşov. Acolo am locuit împreună cu părinţii pe strada Hartenic, nu departe de Biserica Neagră. Dintre atâtea „năzdrăvănii” pe care le făceam din când în când, una dintre ele, pentru care am făcut chiar pasiune, dacă se poate spune astfel, a fost aceea de a lovi cu pietre statuia de bronz din faţa bisericii. Îmi plăcea la nebunie cum sună bronzul şi cum se prelungeşte ecoul după lovitură. La puţin timp, din Hartenic am fost evacuaţi de un ofiţer din Statul Major german, încă ocupant, iar noi ne-am mutat într-o casă cu chirie situată pe Livada Poştei, la o bătrână octogenară. Aici m-am dedat la alte „năzdrăvănii”: de pildă, mă urcam într-un cais cu crengile aplecare peste acoperişul casei, coboram pisiceşte pe acoperiş apoi, prin lucarnă, intram în podul casei. Dintre atâtea obiecte casnice aruncate alandala eu scotoceam după cărţi, pe care îmi plăcea să le buchisesc, seara la lumina petromaxului. În acel timp am urcat întâiaşi dată pe Tâmpa. Dar să revenim la întrebarea propriu-zisă. Ce urmează să povestesc este absolut inedit: clasele primare le-am urmat astfel: grădiniţa şi clasa a-I-a la Eforie, avându-i ca tutori pe învăţătorii pensionari Bordea şi lelea Suzana, doi soţi ardeleni naturalizaţi de patru decenii în Eforie, în casa cărora am petrecut Revelionul din 1944-1945. O întâmplare, pe cât de hazlie, pe atât de jenantă, o port în minte până astăzi, de acum peste şase decenii. Într-o seară de iarnă cu multă zăpadă, chiciură şi ger cumplit, neobişnuite pentru clima de la Pontul Euxin, mă întorceam de la şcoală (un ţânc de-o şchioapă) îmbrăcat ca nimeni altul din clasă. Pe cap purtam căciulă cu urechi, pe trup - un pardesiu, bleu marin, îmblănit cu pielicică de miel brumăriu ce acoperea o cămaşă de americă, o hăinuţă şi un pantalon bufant din gabardină germană de culoare albastră. În picioare purtam cizmuliţe din piele până sub genunchi, trase peste pantalonaşul bufant şi cum înotam prin zăpada ce-mi venea până aproape de brâu, pe o alee necirculată, am simţit dintr-o dată nevoia să fac treaba mare. Mă uit în spate şi-n faţă şi pentru că nu se vedea nici ţipenie de om, dau ghiozdănelul jos din spate, mă deschei la pardesiu, dar când a fost să-mi dau pantalonaşii jos, pentru că-îmi erau mânuşiţele îngheţate nu am reuşit, aşa că, am fost nevoit să fac în pantaloni, drept urmare am plâns toată seara de ruşinea părinţilor şi a tutorilor mei; spre deosebire de George Enescu care, la vârsta de cinci ani, când a căzut de pe cal, în loc să plângă, cum ar fi fost firesc, el îl întreabă pe bunicul său, care ţinea calul de dârlog: „Bunicule, m-a văzut cineva?” Un alt pocinog: Trebuie să fac şi aici o mică paranteză. În clasă învăţam copii din mai toate etniile Dobrogei: români (majoritari), turci, tătari, greci, mongoli etc. , astfel că, în orele de dirigenţie (nu mai ştiu dacă se numeau astfel), doamna învăţătoare (absentă din memoria mea vizuală), nu uita niciodată să ne reamintească faptul că nu este bine şi nici normal să ne hârjonim între noi; se obişnuiau şi pe atunci bătăile dintre tabere de elevi, pe criterii etnice. La sfârşitul fiecărei ore de dirigenţie, ni se atrăgea atenţia, în mod imperativ, să nu intrăm în Mare, neînsoţiţi. Ei bine, eu nu am ascultat niciodată de doamna dirigintă, nu pentru că eram un elev nonconformist ci bazându-mă, pe faptul că sunt un înotător desăvârşit. De fapt asta şi eram. Dar într-o zi de duminică din vara anului 1944 (de reţinut faptul că eram totuşi în război mondial , motiv pentru care plaja era pustie), după masa de prânz, am coborât scările dintre faleză şi plajă, m-am dezbrăcat, din mers, pantalonaşii scurţi, şi m-am avântat în mare viteză în valuri, ca un pui de delfin în zbenguirea lui acvatică. Nu ştiu să măsor în timp, dar, prin comparaţie, cam cât aşi fi urcat scările până pe faleză, depăşisem cu încă odată distanţa de la plajă până la geamandură. Îmi cer scuze dacă nu am fost suficient de clar în exprimare. Sau poate am fost!! Aşa că tot bălăcindu-mă în Mare la o distanţă de o sută de metri de plajă, dinspre răsărit, în mod ostentativ, mi-au bubuit în urechi zgomotele a trei bombardiere şi cinci avioane de vânătoare sovietice care se apropiau vertiginos de ţărmul românesc. În clipele următoare, sirenele au început să sune sinistru , iar dinspre Bucureşti şi-au făcut apariţia pe cerul patriei o escadrilă de avioane de vânătoare, astfel încât, la câteva mile marine de ţărm, s-a declanşat o luptă aeriană absolut înspăimântătoare. În faţa unui spectacol aviatic de asemenea anvergură, în care se trăgea cu tot armamentul de bord, ce puteam face altceva decât să înot disperat către ţărmul care, marcat de o spaimă cumplită, de ce dădeam mai repede din braţe, pe atât mi se părea că se depărtează. Întâmpinate de avioanele de vânătoare româneşti cu foc de mitraliere încrucişat, cele trei bombardiere, care trebuiau să bombardeze oraşul Eforie, unde încă mai existau mici unităţi germane, au descărcat muniţia la circa 4-5 mile marine de ţărm, după care au şterso cu coada între fuselaje. Două avioane de vânătoare sovietice au fost doborâte, scufundându-se în flăcări în adâncurile mării, lăsând pe suprafaţa mării un fum albicios iar celelalte trei au scăpat cu fuga. La sfârşitul atacului aerian eu atingeam cu tălpile plaja fierbinte, având asupra mea doar burtica plină de apa sărată a Mării Negre şi spaima îngrozitoare de care am scăpat în clipa în care tata, în loc să mă sancţioneze, m-a felicitat pentru curajul meu şi stăpânirea de sine pe timpul atacului aerian.
Clasa a-II-a, după cum ai şi anticipat, am absolvit-o în Braşov, la Liceul Andrei Şaguna. După război, Braşovul românesc era eminamente turistic. După ce comuniştii au construit aici, în anii ’5o, Fabrica de tractoare, Braşovul a început să devină oraş industrial. Când a ieşit de pe bandă primul tractor românesc, I.A-R. 22 (n.a. despre care vom vorbi mai târziu), în toată ţara s-au desfăşurat acţiuni câmpeneşti, care pot fi comparate, în amploarea lor, cu cele din U.R.S.S, desfăşurate cu prilejul celui dintâi zbor al lui Gagarin în cosmos. La Liceul „Andrei Şaguna” am trăit cel mai cumplit an de învăţământ primar. Dacă în şcolile dobrogene grupurile de copii se băteau pe criterii etnice, la Liceul „Andrei Şaguna” – pe criterii religioase. De fapt, este vorba de unul şi acelaşi lucru: catolicii, greco-catolici precum şi alte secte ce vor mai fi existând atunci în şcoli, erau în acelaşi timp şi etnici. În timpul orelor de curs toţi copii se conformau aceloraşi rigori disciplinare, dar după ce se terminau orele, pe holuri, în curte, pe stradă se desfăşurau adevărate bătălii religioase, în care se foloseau ca arme de luptă ghiozdanele, tăbliţele (n.a. un fel de table de scris în miniatură, pe care elevul scria cu condeiul, un creion cu mina groasă, fără armătură din lemn). Atât tăbliţa (n.a. pe o faţă cu linii, iar pe cealaltă cu pătrăţele), cât şi condeiul erau confecţionate din grafit. În afară de ghiozdan şi tăbliţă, elevul-luptător folosea în luptă orice alt obiect contondent. Demn de menţionat este faptul că învăţătorul, profesorul îşi ţineau lecţiile numai în limba română, însemnând că toţi elevii, indiferent că erau minoritari sau nu, ei ştiau la perfecţie limba română. Dincolo de micile confruntări etnice şi religioase, în liceul „Andrei Şaguna”, atunci şi acum se învăţa şi se învaţă carte. Altfel spus, Liceul „Andrei Şaguna” a fost, este şi va fi unul din cele mai bune licee din România.
Clasele a-III-a şi a-IV-a le-am absolvit la Şcoala primară din comuna Cucuieţi, adică în comuna mea natală. Aici am venit de la Liceul „Andrei Şaguna” prin transfer, toamna, în septembrie, când a început anul şcolar. Dacă colegii din clasele a-I-a şi a-II-a din Eforie şi Braşov m-au primit cu un fel de ostilitate mascată, dat fiind statutul meu de parvenit ortodox, aici, la şcoala mea de suflet şi de dor elevii, învăţătorii, personalul administrativ m-au primit cu căldură şi chiar cu îmbrăţişări, de care am fost emoţionat peste măsură, anticipând cu toţii că voi fi un elev eminent. Motivul principal fiind acela că vin prin transfer de la un liceu de faimă naţională. Ei bine, vreau să spun că speranţele lor în eminenţa mea cenuşie, în timp, s-au spulberat, pentru că în clasele următoare nu am obţinut decât premiul doi, premiul întâi era rezervat copiilor de notabilităţi, uneori pe merit, alteori nu. Încă din prima zi de şcoală, doamna Erotica, învăţătoarea mea, care a lăsat o dâră adâncă în amintirile mele, despre care voi vorbi pe larg în cele ce vor urma, cu zâmbetul pe buze, mai mult protocolar decât afectiv, m-a aşezat în banca a-II-a de la perete, alături de noul meu coleg Oance Florea, cu care aveam să leg prietenie, până la plecarea mea din şcoală, dar şi după aceea. M-am bucurat sincer de noul meu coleg, pentru că era un băieţel bine legat, vioi şi energic, ţigănos la faţă de-ai fi zis că e un Ottelo în miniatură, despre care aveam să-mi dau seama, încă din primul trimestru, că la învăţătură era un elev submediocru, dar neînvins în confruntări violente, convins fiind că, la nevoie, îmi asigură şi mie protecţie, contra cost un ajutor substanţial la învăţătură. Cât despre personalul didactic, dincolo de faptul că învăţătorii erau foarte buni, unii dintre aceştia chiar eminenţi profesional, numai că se „bucurau” şi de un soi de antipatie din partea celor mai mulţi elevi din şcoală, pentru că pe atunci „Bătaia e ruptă din rai” căpătase notorietate naţională: Directorul şcolii, Domnul Victor Marinescu, cel ce o învăţase şi pe mama mea carte până în clasa a-VI-, pe cei mai nevoiaşi la învăţătură îi bătea numai cu lemnul de la sobă. Pe cei mediocrii îi jumulea de păr şi de urechi. Domnişoara Erotica, învăţătoarea clasei a-III-a în care învăţam şi eu, bătea cu fusul cu care torcea chiar şi în timpul orelor de curs. Numai doamna Polecta, soţia domnului director Victor Marinescu, prin natura ei romantică şi sentimentală, nu folosea astfel de metode pedagogice macarenk-iene. În ce mă priveşte, în cei doi ani de şcoală, am „beneficiat” de violenţa eminenţelor lor de numai două ori. O dată am fost tras serios de urechea stângă de domnul director Victor Marinescu, ureche ce avea să rămână pentru totdeauna bleojată, adică puţin mai depărtată de osul cranian temporal, iar domnişoara Erotica, nu atât din răutate, cât din isterie ( fiind pe atunci fată bătrână, nu prea mai avea cum să-şi consume energiile erotice), mi-a spart capul cu fusul, pentru că, lipsind în ziua anterioară de la şcoală, m-am încurcat la multiplii şi submultiplii metrului. În acele vremuri tulburi de după război, şi preoţii te mai ciufuleau în ora de religie. Cu toate astea preotul, directorul şcolii şi învăţătorii, trecând pe uliţă sau pe şosea, toţi oamenii de gen masculin îşi ridicau pălăriile, cu plecăciune, în semn de recunoştinţă pentru munca lor pe care şi-o exercitau cu aplicaţie şi pasiune. Majoritatea cadrelor didactice se legau sufleteşte de oameni, de copii, şi de şcoală, încât se prezentau la post din promoţie şi nu mai plecau până la pensionare. Acelaşi învăţător învăţa carte pe copil, pe părinte şi chiar pe bunic. Astăzi vremurile au schimbat în mentalitate atât elevii cât şi cadrele didactice. Sincer să fiu, calitatea învăţământului şcolar şi universitar de azi nu se ridică la nivelul celui de acum peste şaizeci de ani.
Şi încă ceva: trebuie să–ţi spun cu mândrie patriotică şi demnitate de român că fac parte din ultima promoţie de elevi care nu a purtat cravată de pionier, care a învăţat religia şi a cântat în ora de muzică Imnul de Stat „Trăiască Regele”.

AG: Anul 1948 apare în biografia d-voastră ca fiind unul de cotitură. De fapt este şi anul în care Marea Adunare Naţională votează o nouă constituţie pentru Republica Populară Română. Acest fapt ne edifică de ce spuneţi că aţi făcut parte din ultima promoţie de elevi care nu a purtat cravată de pionier, dar va data „privilegiul” să faceţi parte din prima promoţie de mecanizatori pentru agricultura socialistă.

MC: (Zâmbeşte reţinut) 1948 este un an nefast în evoluţia mea intelectuală. De fapt şi al altor colegi de generaţie, care au căzut, ca şi mine, sub incidenţa regimului dictatorial comunist-stalinist din România. Dacă ar trebui să-l definesc în câteva cuvinte, aş zice că el rămâne pentru România anul marilor prăbuşiri spirituale şi materiale: naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, începută cu un an înainte, abolirea burgheziei şi moşierimii, răsturnarea regalităţii, încheiată cu abdicarea Regelui Mihai şi desproprietărirea acestora prin cele mai mârşave metode comuniste, pregătindu-se, cu orice fel de mijloace începerea procesului de transformare şi mecanizare a agriculturii de tip socialist. Pentru mine, firesc ar fi fost să mă înscriu în clasa a-V-a, însă organele de informare şi securitate au dispus respingerea dosarului de înscriere pe criterii politice: bunicul meu după mamă a fost membru al partidului ţărănist. Trei luni mai târziu, cred că era prin luna octombrie, doi indivizi cu pălării de culoare gri şi fulgarine de ploaie m-au cules de pe şosea, m-au urcat într-un autoturism de culoare neagră (cred că erau securişti) şi m-au dus la Şcoala de tractorişti din Roşiori de Vede. Aici am fost predat domnului director Gherla, care a dispus subalternilor lui înscrierea mea ca elev, dotarea cu echipament gratuit (pantofi, bocanci, salopetă, pufoaică, beretă, caschetă şi căciulă) tot de culoare albastră. În aceeaşi zi am semnat şi contractul de şcolarizare cu nişte clauze de te umfla plânsul. Iată una dintre ele şi cea mai importantă: În caz de nerespectarea întocmai a prevederilor contractului, se va imputa de trei ori valoarea rezultată din cheltuielile de şcolarizare. Programul şcolar şi viaţa de internat aveau statut de semidetenţie: În loc de miliţieni, paza era asigurată 24 de ore de pedagogi de şcoală nouă; un pedagog era dotat cu pistol, bici de cânepă şi cu dreptul inalienabil de a aplica pedepse disciplinare şi chiar bătaia. Învoirile săptămânale în oraş se făceau numai în grupuri de câte zece, însoţiţi de un pedagog. Hainele de oraş erau confecţionate după modelul uniformelor de elevi ai şcolilor militare şi se păstrau în depozitul de echipament. Orice deplasare în incinta şcolii sau în oraş se făcea în formaţie, la comandă, în pas de front. Cel ce ieşea din cadenţă primea mintenaş o lovitură de bici pe spinare. La cantină se intra în două serii, iar locul în serie era determinat de litera din catalog. Cei ce săvârşeau abateri grave erau pălmuiţi în faţa detaşamentului de către directorul şcolii sau de pedagogi. În fiecare dimineaţă şi la apelul de seară ni se injectau în creier tot felul de teze comuniste, care, de cele mai multe ori se încheiau cu sloganul: „să fiţi mândri de voi că sunteţi elevii acestei şcoli, care pregăteşte prima promoţie de mecanizatori pentru agricultura socialistă.” În şcoală se predau materiile teoretice de nivel şcolar, clasele 5-7, iar cele tehnice şi practice pentru dobândirea cunoştinţelor teoretice şi practice de mânuire a utilajelor agricole: tractoare, semănători, combine, cultivatoare etc. Semidetenţia şcolară a durat trei ani. După absolvire ni s-au eliberat diplome de absolvire şi certificate de muncitori calificaţi. Repartiţiile în producţie s-au făcut în funcţie de opţiunea fiecărui absolvent. Eu am fost repartizat la Staţiunea de Maşini şi Tractoare – Odobească din raionul Roşiorii de Vede, situată la patru kilometri de casă. mai întâi am fost încadrat, conform Hotărârii ministerului de resort, ca muncitor stagiar, pe timp de doi ani. Adică nu mi s-a dat utilaj în primire (ci lucram pe utilajul mecanizatorului cu vechime), cu un salariu lunar minimal. Atunci a apărut şi în agricultura românească stahanovismul. Unitatea de măsură a terenului arabil lucrat cu un utilaj agricol se numea „hantru”. Un hantru era mai mic decât un hectar. Mecanizatorul care lucra cea mai mare suprafaţă pe campanie era numit de conducerea staţiunii, stahanovist. Pentru acest lucru, stahanovistul primea o primă substanţială, funcţia de şef de brigadă şi dreptul de a i se afişa portretul la gazeta de perete. Mărturisesc sincer că nu am obţinut niciodată titlul de stahanovist. După 1949, agricultura socialistă a fost dotată cu mai multe tipuri de tractoare. Le nominalizez in ordine: I.A.R. 22, care după un timp a fost scos din brazdă şi făcut rutier, prin aplicare de pneuri. I.A.R. 23 destinat arăturilor grele. U.T.O.S 26, primul tractor pe pneuri destinat arăturilor şi tractării primelor combine fabricate de Uzina semănătoarea. K.D 35, pe şenile destinate arăturilor în teren mlăştinos. În viaţa mea de mecanizator am lucrat pe toate tipurile de tractoare enumerate. Am arat, semănat şi cultivat zeci de mii de hantri. Salariul meu de mecanizator, în anii 50, era de 360 lei/lună, sumă din care îmi cumpăram de la prăvălie un costum de haine din tergal şi acopeream cheltuielile pentru existenţă, atât pentru mine cât şi pentru familie, până la salariul următor. Profesia de mecanizator din acel timp era dură şi mizerabilă. Un mecanizator era uşor identificat după foliculitele (coşurile) de pe antebraţ, ce apăreau din cauza motorinei intrate în pori, dar şi după bătăturile din palme, mult mai bătucite decât ale oricărui plugar. Mie mi-au trebuit câteva decenii să pot scăpa de aceste semne particulare deosebit de jenante. Iarna, mecanizatorul lucra în echipe de reparaţii. Dacă aveai norocul să fii repartizat în echipa de reparat motoare sau de centricubat pompe de injecţie te socotea-i un mecanizator fericit, pentru că lucrai într-un atelier închis, nu tocmai friguros, însă dacă picai în echipa de reparat utilaje, îţi blestemai viaţa, pentru că trebuia să le repari fără mânuşi de protecţie. În zilele geroase am plâns de mai multe ori, din cauza mâinilor îngheţate până la os.

AG: Greu să asculţi astfel de relatări, dar să le şi mai trăieşti? Îmi vine în minte butada exprimată de Dostoievschi: „Din căscatul mare cât lumea va ieşi antihristul”, care, aplicată la scară naţională, s-a potrivit ca o mănuşă poporului român abandonat la Yalta în braţele ruşilor de marile puteri militare. Şi totuşi, aceste arderi dramatice ale generaţiilor cuprinse în lagărul temporal postbelic-antedecembrist nu au fost zadarnice, căci „jertfa nu poate exista fără speranţă” după cum spunea filosoful Gabriel Marcel. Să revenim la acei ani de crunte mutilări psihice în numele restaurări estetice şi spirituale a celor ce vor purta, după al doilea „mare căscat naţional” din 1965, eticheta de "om nou" al Epocii de Aur. Ce s-a întâmplat de nu aţi mai ajuns la Liceul „Anastasescu” din Roşiorii de Vede?

MC: Ca să pot scăpa de „iadul” în care intrasem, fără voia mea, în vara anului 1956 am depus dosarul de admitere prin concurs la liceul „Anastasescu” din Roşiorii de Vede, însă dosarul meu a fost respins tot pe considerente politice.

AG: Este şi perioada când era iminentă izbucnirea Revoluţiei Ungare din 1956 împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice, iar teama în rândul comuniştilor autohtoni era evidentă.

MC: Aşa este, şi se vede treaba că nici de data asta nu am scăpat de vigilenţa securităţii dejiste. Pe plan cultural stăteam mult mai bine. Până la 19 ani citisem tot ce am găsit din literatura proletcultistă sovietică, dar şi cărţi interzise din literatura română şi rusă. Deşi practicam o meserie ingrată, având în vedere nivelul meu intelectual de autodidact, am fost repede integrat în rândurile intelectualilor satului şi curtat de câteva învăţătoare frumoase. Cu una dintre ele urma să mă căsătoresc, dar i-a sucit mintea un doctor veterinar în timp ce îmi satisfăceam serviciul militar la Oradea. La începutul anului 1957, pe când aveam douăzeci de ani, am plecat din agricultură, pe fondul unor nemulţumiri salariale. Din ianuarie până-n noiembrie când am plecat în armată am dus o viaţă de liber profesionist autodidact. Atunci i-am citit temeinic pe Zaharia Stancu şi pe Lucian Blaga. Cel de-al doilea fiind încă interzis de cenzură. Într-un fel sau altul, interzis eram şi eu. În nopţile de iarnă le citeam consătenilor mei, adunaţi în câte o casă „conspirativă” cărţi interzise, cum ar fi Aventurile submarinului Dox, din Colecţia femeilor celebre, dar şi din literatura rusă: Aşa s-a călit oţelul de Nicolae Ostrovski, Pe Donul liniştit şi Soarta unui om de Mihail Alexandrovici Şolohov. În noaptea de bolindeţi le-am citit Invitaţie la vals de Alexandru Drumeş. Din literatura rusă de război le-am citit şi Mesteacănul alb de un autor rus al cărui nume îmi scapă. Mă pot lăuda şi cu alte îndeletniciri: Altfel spus, în neuitatul an 1957 de autodidact şi liber profesionist am cunoscut oameni, am băut cu ei vin de buturugă şi am iubit fete frumoase. Mi-am permis acest libertinaj de boem până în dimineaţa zilei de 16 septembrie când am fost adunat de pe drumuri de un autocamion marca „Zis 151” şi dus, împreună cu alţi viitori camarazi de arme, la Comisariatul Militar din Raionul Roşiorii de Vede. Era să uit un amănunt important: Când am urcat în caroseria autocamionului militar, mama era lângă mine, iar când s-a pus în mişcare, mama striga după noi ca o disperată. „Măi flăcăilor, să aveţi grijă şi de băiatul meu!”. Îmi sună în urechi şi acum cuvintele de consolare rostite de lângă mine de Ion (?) Stoicănel, camarad de-al meu până la liberare, de loc din Dobroteşti: „Lasă-l, ţăţico, să n-ai nici o grijă, că e cu mine!,, Stoicănel este şi astăzi un interpret desăvârşit din caval şi fluier, pe a cărui nevastă o cheamă Marta, pe care cred că o iubeşte şi acum, la nebunie. În fiecare seară, după ce se dădea stingerea, îmi vorbea despre Marta lui şi despre dragostea lor nemuritoare. Un om admirabil pe care doresc cu ardoare să-l mai revăd. Ce oameni minunaţi are Teleormanul.

from: http://literblog.weblog.ro/2008-01-13/259478/Via%C5%A3a-%C3%AEn-comunism.html

Comentarii