Abdicarea fortata a Regelui Mihai


Aldine - Abdicarea fortata a Regelui Mihai
Nicolae Dragusin

In perioada cuprinsa intre 1944 si 1947, spatiul Europei Centrale si de Est, deci si in Romania, reprezinta teatrul de confruntare a doua tipuri de revolutii: o revolutie a fortelor democratice si o contrarevolutie a fortelor comuniste, aduse de la Moscova in furgoanele Armatei Rosii. O data cu abdicarea fortata a Regelui Mihai, petrecuta la 30 decembrie 1947, cele doua revolutii si ciocnirea dintre ele ajunge la final.
Ultimul simbol al democratiei si al oranduirii constitutionale este inlaturat.
Exista doua premise in reflectia asupra unui moment care, dupa cum se poate constata, devine semnificativ nu doar pentru Romania, ci pentru destinul unei jumatati a continentului European: a. in confruntarea cu comunistii, sustinatorii democratiei si ai statului de drept puteau castiga, caz in care orice slabiciune, lipsa de tact, eroare poate deveni cap de acuzare si b. istoria era deja scrisa si, ca atare, indiferent de rezultatul ulterior al acestei confruntarii cei care au crezut in democratie se cuvine a fi cinstiti in posteritate pentru curajul refuzului de a-si asuma un destin. Interesant de observat ar fi in ce masura lipsa de tact a opozitiei politice si erorile care i-au urmat au ingreunat raspunsul societatii la provocarile guvernarii dictatoriale post - 1947, dupa modelul societatii poloneze care periodic a facut aproape neguvernabil regimul comunist. Analiza de fata va incerca formularea unei argumentatii plecand de la ce-a de-a doua ipoteza.


1944 – 1947. Etapele preluarii puterii
La fel ca si in anii premergatori lui octombrie 1917, in Romania ca de altfel in tot restul Europei mediane (centrale si de est) dupa cum o numeste diplomatul francez Jean – Marie le Breton, fervoarea revolutionara cunostea cote semnificative. Exista deci teren pentru inradacinarea celor mai diverse idei si solutii la problema ideologica si militara a evenimentelor in curs.
Obtinerea puterii de catre comunisti poate fi privita ca rezultat al intelegerii la inceput tacite apoi explicite dintre anglo-americani si sovietici, precum si al conditiilor prielnice existente. Acestea din urma au resorturi interne si externe. Potrivit unor istorici, lipsa de realism a statelor Europei mediane dintre cele doua conflagratii mondiale a insemnat neglijarea problemelor de fond pe care sistemul de la Versailles din 1919 – 1921 le favorizase. Astfel, statele au fost mai curand preocupate de chestiunea minoritatilor si ale frontierelor nationale decat de integrarea propriilor cetateni (locuitori ai satelor in majoritate) in noul sistem economic si politic (Hughes, p. 132). In cazul particular al Romaniei, una din cauzele evenimentelor de dupa razboi ale carei resorturi sunt de natura interna si externa priveste relatia cu Uniunea Sovietica. Spre deosebire de Finlanda, Romania nu a recunoscut in primul deceniu existenta Uniunii Sovietice, desi ar fi putut obtine, in schimb, recunoasterea unificarii Basarabiei. Cand acest lucru s-a intamplat sub Nicolae Titulescu era deja prea tarziu (Frunza, p. 316).
Speculand problemele mostenirii anilor interbelici, acapararea puterii politice in Europa mediana de catre comunistii moscoviti s-a realizat printr-un discurs structurat in jurul reformei agrare, industrializarii si denazificarii (Hughes, p. 134). Care dintre aceste idei ale discursului au prevalat este desigur greu de stabilit, insa definirea dusmanului comun este metoda care aseamana inca o data practica revolutionara din 1917 cu cea premergatoare anului 1947. Daca in 1917 bolsevicii se raportau la razboi care devenise problema societatii ruse in general, trei decenii mai tarziu, comunistii se afirmau pe ei insisi drept solutia la problema nazista, unul din efectele celei de-a doua conflagratii mondiale. De data aceasta nu mai urmareau iesirea din razboi pentru impunerea unui regim, ci consacrarea Armatei Rosii (care asa cum fusese construita de Trotski purta nu doar arme, ci si proiect ideologic) ca unic instrument al denazificarii. Acest fapt ascunde o mare miza a razboiului. In vreme ce militantii revolutiei democratice considerau ca infrangerea Germaniei si incheierea ostilitatilor militare nu constituia de facto sfarsitul razboiului, comunistii se autolegitimau prin lupta impotriva nazismului si a fascismului. Pentru a o duce la capat, era nevoie de intrarea la putere si eliminarea opozitiei democratice ca urmare a "cochetarii" cu fascismul. In realitate insa, dusmanul comunismului nu era fascismul sau nazismul (cu care, de altfel, a si incheiat un acord in 1939 folosit drept baza a revendicarilor teritoriale din negocierile ulterioare cu aliatii), ci democratia liberala. Pentru ambele totalitarisme (comunismul si nazismul), democratia liberala era realul inamic care se cerea eliminat (Alain Besancon). si in Romania, utilizarea acestui discurs pervers a contribuit la atragerea unei parti semnificative a celor exclusi sau persecutati de practica politicii naziste si in acelasi timp s-a alaturat fraudelor imense care i-au adus pe comunisti la putere.


La 31 august 1944, Armata Rosie isi facea aparitia intr-un Bucuresti deja curatat de trupele germane. Autoproclamarea acesteia drept armata eliberatoare nu a fost decat o minciuna dar care se inscria perfect in logica inventarii dusmanului comun. In baza unui armistitiu ale carui clauze erau semnificativ modificate in raport cu discutiile purtate de opozitie la Cairo (Romania nu primea statutul de cobeligerant, statul roman avea misiunea de a intretine armata sovietica stationata pe teritoriul sau pana la defascizare, adica pe termen nedeterminat, semnarea unui text deja redactat de catre romani si rusi in numele aliatilor, obligatia de a plati importante reparatii de razboi si abandonarea ideii de zona neocupata in care conducerea Romaniei sa se instaleze), primele masuri intreprinse au fost dezarmarea fortelor de ordine (jandarmi, politisti) si trimiterea unui corp militar numarand 300.000 de soldati pe frontul din Vest. In felul acesta, URSS obtinea un dublu avantaj: usurarea efortului de razboi si slabirea unei posibile rezistente militare prin trecerea munitiilor in control sovietic si imputinarea armatei (Jean-Marie le Breton, p. 213). Un prim pas catre consolidarea puterii comuniste a fost facut. Al doilea pas l-a constituit prezenta inca din primul guvern condus de generalul Constantin Sanatescu de dupa rasturnarea regimului antonescian la 23 august 1944 a comunistilor Lucretiu Patrascanu si Gheorghe Gheorghiu-Dej in doua pozitii cheie: cea de ministru al Justitiei si, respectiv, al comunicatiilor. Ceea ce poate fi numit ca fiind al treilea pas in preluarea puterii l-a constituit impunerea de catre Andrei Visinski, adjunctul Comisarului pentru Relatii Externe al Uniunii Sovietice, a unui guvern condus de Petru Groza, in care alte doua posturi cheie erau adjudecate de comunisti: Interne si Propaganda. Cu toate acestea, guvernul condus de Petru Groza avea handicapul nerecunoasterii de catre puterile occidentale aliate (in principal, SUA si Marea Britanie). Intervalul de 10 luni dintre instaurarea cabinetului Groza (la 6 martie 1945) si recunoasterea lui ca urmare a conferintei de la Moscova (la 7 ianuarie 1946) dintre URSS, SUA si Marea Britanie cu conditia acceptarii a doi ministri (fara portofoliu), deci doar simbolica de la PNL si PNT defineste punctul culminant al conflictului dintre democrati si comunisti. Analiza detaliata a acestor 10 luni decisive developeaza poate cel mai bine argumentul contra ipotezei conform careia destinul Regelui Mihai si al Romaniei, in ansamblu, era deja scris. Mai mult, actiunile energice ale Regelui si opozitiei politice au facut din Romania ultimul stat in care puterea a fost preluata de comunisti.
Opozitia democratica era reprezentata de partidele istorice (PNT si Iuliu Maniu, ramurile Bratianu ale PNL si Titel Petrescu ale PSDR care refuzasera colaborarea fie din oportunism, fie din naivitate cu comunistii sub eticheta guvernelor de uniune nationala), o parte din Biserica Ortodoxa Romana (patriarhul Nicodim Munteanu) si, desigur, Regele Mihai. Daca in statele vecine eliminarea opozitiei a insemnat inlaturarea sefilor partidelor democratice si a reprezentantilor Bisericilor dominante (catolica sau ortodoxa), in perioada amintita comunistii din Romania au avut misiunea inlaturarii si a sefului de stat, Regele Mihai, care desi tanar se deosebea de alti regi prin statutul sau in societatea romaneasca. Fara a ignora aportul partidelor istorice si al Bisericii Ortodoxe (si al altor culte), din ratiuni de spatiu, analiza de fata se va opri doar la a schita portretul politic al regelui in lupta cu propriul destin.

Alungarea unui monarh neobisnuit
Probabil ca nu este o exagerare afirmarea faptului ca pentru o buna perioada de timp, Regele Mihai a fost un simbol al tragediei poporului roman. De fapt, viata sa fie ca sef al statului, fie ca Mare Voievod de Alba Iulia, a fost sub semnul nedreptatii si abuzurilor politice. Drama lui Mihai I a inceput cu despartirea din 1932 si pana in 1940 de mama sa, Principesa Elena, pe care avea dreptul sa o vada cate trei saptamani, de doua ori pe an, la resedinta din Italia. A continuat ca rege intr-o tara faramitata, supusa efectelor economice, politice si sociale ale razboiului si fara prerogative semnificative (puterea executiva apartinea lui Ion Antonescu si guvernului). Nu a pactizat cu legionarii grabind in felul acesta inlaturarea lor de la putere in ianuarie 1941 si de asemenea a condus lovitura de palat de la 23 august 1944 ale carei consecinte nu au fost doar pentru Romania (construirea unei premise mai favorabile dialogului cu URSS), ci si pentru cursul razboiului (scurtarea acestuia, dupa unele estimari cu 6 luni si, in mod implicit, salvarea a mii de vieti omenesti). Inlaturarea regelui figura intre primele cinci puncte ale planului pe trei ani privind "Comunizarea Romaniei" prezentat in secret a doua zi de la instaurarea in forta a guvernului Groza (Chiper si Constantiniu, pp. 135 – 139). Tinand cont de evolutia ulterioara a lucrurilor, cateva intrebari isi cer raspunsul: de ce fortarea abdicarii regelui a fost ultimul pas si de ce momentul s-a consumat in termeni relativ decenti cu toate ca practica amenintarii si a subversiunii nu au lipsit.


Un raspuns ar putea veni, pe de o parte, din popularitatea Regelui (ca urmare a actului de la 23 august 1944) si din constientizarea lui ca simbol al natiunii, al tuturor cetatenilor statului roman, dincolo de partide (axate pe un tip de reprezentare a cetatenilor cu interese specifice, cum ar fi taranii, mediul rural, pentru PNT sau industriasii, mediul urban, pentru PNL), iar pe de alta parte din caracterul energic cu care regele a actionat fiind constient de acest lucru, ceea ce, negresit, le-a fost cunoscut comunistilor. Referitor la primul aspect, aniversarea publica (in Piata Palatului) a zilei onomastice a Regelui (8 noiembrie) a fost primul test al popularitatii regelui in noile circumstante (mai cu seama ca nu trebuie uitata ziua premergatoare cand comunistii au regizat aniversarea lui Octombrie Rosu la care mult mai putini au participat in mod benevol). Cu toate ca membrii partidelor din opozitie acceptasera sa participe alaturi de multime in nume personal si nu al afilierii politice pentru a nu deturna dimensiunea civica a manifestatiei, comunistii au folosit ocazia pentru a instiga la violenta si a inventa un nou capat de acuzare fata de partide. In rest, reverenta formala fata de rege. Cu toate ca regele a manifestat reticenta fata de propria popularitate, asa cum reiese din marturiile Suveranului catre Burton Y. Berry, probabil din teama represaliilor celor care-si manifestau deschis sentimentele (Giurescu, pp. 221 – 222), demonstratia publica din 8 noiembrie a avut loc in contextul "grevei regale", declansata spre sfarsitul lui august 1945 pana in ianuarie anul urmator, fiind una din atitudinile ferme ale Regelui Mihai de opozitie la un guvern ilegitim si nerecunoscut oficial. In timpul "grevei regale" (refuzul sefului statului de a semna deciziile guvernului Groza) s-a consumat conflictul cel mai deschis dintre rege si comunisti ca urmare a refuzului acestora de a demisiona la cererea constitutionala a regelui (una din prevederile constitutiei liberale din 1923 acorda dreptul suveranului de a demite guvernul). Mai mult, cu incurajarea de la Moscova, guvernul si-a continuat activitatea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.


Pasii decisivi catre momentul 30 decembrie 1947 au fost: recunoasterea internationala in ianuarie 1946 a guvernului Groza, falsificarea grosolana a alegerilor din noiembrie 1946, semnarea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947 care a abatut atentia aliatilor de la situatia Romaniei (drept consecinta, Comisia Aliata de Control a fost desfiintata) si a recunoscut implicit rezultatul alegerilor (Georgescu, p. 250), interzicerea si arestarea liderilor partidelor istorice in iulie – noiembrie 1947. Inlaturarea regelui era o chestiune doar de timp. Probabil ca decizia a fost grabita de faptul ca, la intoarcerea de la casatoria Principesei Elisabeta (actualmente Regina Marii Britanii) cu ducele de Edinburgh, Regele Mihai a anuntat decizia de a se casatori cu Principesa Ana de Bourbon–Parma (Mircea Ionnitiu), precum din dorinta de a evita ca regele sa adreseze traditionalul mesaj de Anul Nou. Pastrand un ton relativ reverentios pana in ultima clipa, strategia inlaturarii, desfasurata in cel mai mare secret, a insemnat asezarea populatiei in fata faptului implinit. Discutia finala dintre Regele Mihai si Regina Mama, pe de o parte, si duetul Petru Groza - Gheorghiu Dej, pe de alta, a avut loc la Palatul Elisabeta ca urmare a convocarii regelui aflat la Sinaia (desigur, reverenta formala a contrastat intotdeauna cu impertinenta comportamentului deoarece practica era exact pe dos: regele convoca ministri sau alti politicieni si nu invers). Actul abdicarii s-a intamplat pe 30 decembrie, in jurul orei 15, in conditiile in care Palatul Elisabeta era inconjurat de militari ai diviziei "Tudor Valdimirescu" formata in URSS, iar comunicatiile cu exteriorul fusesera deja intrerupte. Actul abdicarii, scris de dinainte, are un continut ce reflecta in mod exact viziunea marxist-leninista asupra ordinii politice. La fel ca si constitutiile de dupa 1948, actul abdicarii doar constata: "In viata statului roman s-au produs in ultimii ani adanci prefaceri politice, economice si sociale care au creat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiunilor stabilite de pactul fundamental – Constitutia tarii -, ele cerand o grabnica si fundamentala schimbare ...". In masura in care, asa cum se poate observa, nu constitutia defineste realitatile, ci invers, apare clar ca dusmanul marxism-leninismului nu era nazismul, ci democratia liberala al carei ultim simbol si garant era regele. Pe 3 ianuarie 1948, o data cu plecarea Familiei Regale, Regele, ultimul din Europa Centrala si de Est (in afara Regelui Paul al Greciei inca in exercitiul functiei la acel moment) isi incepea exilul de o jumatate de veac, iar Romania intra intr-o noua etapa.

Concluzii
Evocarea unui eveniment al carui context si factori care l-au favorizat au disparut, dar al carui personal principal se afla printre noi, ridica doua tipuri de reflectie, nu intru totul separate una de cealalta: 30 decembrie 1947 intre eveniment si moment firesc al unei evolutii, respectiv intre episod istoric (adica situat intr-un trecut imunizat de impactul asupra prezentului) si episod politic (un trecut atat de recent, incat prezentul nu poate ramane indiferent). Referitor la primul tip de reflectie, evocarea sumara in randurile de mai sus a evenimentelor cu semnificatiile asociate care au premers momentul 30 decembrie 1947 pare sa sugereze mai curand un sir de etape gandite pentru a conduce la un final asteptat, adica instaurarea definitiva a regimului comunist. In momentul in care ipoteza ca sovieticii vedeau initial monarhia ca pe una din primele piese ale ansamblului constitutional al statului de drept care va cadea se alatura starii de fapt prin care monarhia a fost ultima institutie inlaturata dupa pregatiri minutioase, atunci ne aflam in fata unui eveniment. Forta momentului de la 30 decembrie 1947 privit din perspectiva unui eveniment sta in faptul ca Mihai I (cu exceptia poate a ultimilor trei – patru ani de domnie ai lui Carol al II-lea) a fost ultimul rege care a confirmat atasamentul romanilor fata de Coroana sub care-si obtinusera independenta, unitatea, prosperitatea si inceputul afirmarii unei demnitati pe plan european. Inlaturarea abuziva a acestuia a spulberat contractul social pe care societatea romaneasca l-a consimtit in 1866 atunci cand Principele Carol I a fost chemat pentru a permanentiza caracterul temporar al unitatii politice obtinuta sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Cum a fost spulberat acest contract social? Raspunzand la aceasta intrebare ajungem la cea de-a doua reflectie: 30 decembrie 1947 – moment istoric sau politic?


Actul abdicarii, redactat intr-un ton strain de spiritul constitutional pe care Mihai I il simboliza asa cum s-a putut constata, a fost semnat sub amenintare. Mai mult, in conformitate cu dreptul constitutional, actul de abdicare la tron privea doar persoana regelui si nu destinul monarhiei (Frunza, p. 310). Cetatenii Romaniei erau singurii in masura sa se pronunte asupra acestui fapt, lucru care nu doar ca nu s-a intamplat, insa este greu de vazut ca s-ar fi putut realiza tinand cont de popularitatea regelui. In completare, cetatenii romani Groza si Dej, supusi ai monarhiei constitutionale, prin fortarea abdicarii, teoretic, intrau sub incidenta legilor martiale (Frunza, p. 309). Fortandu-l pe rege sa-si semneze actul abdicarii la tron, comunistii nu au inlaturat monarhia, insa nu au instaurat nici republica. Asadar, intreaga schimbare de regim s-a desfasurat sub semnul ilegalitatii si a anticonstitutionalismului, iar constructia statala de dupa a fost realizata in lumina provizoratului si a imperfectiunii. Care s-ar fi cuvenit sa fie atitudinea posteritatii, adica a noastra, o data ce comunismul a cazut? Ceea de s-a intamplat imediat dupa 21 – 22 decembrie 1989 este binecunoscut si a fost deja comentat in optica constitutionala (a se vedea, de pilda, Eleodor Focseneanu, Istoria constitutionala a Romaniei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992 si editiile ulterioare). In noua republica (de dupa 1989) care legalizeaza (altfel spus, permanentizeaza) provizoratul, un subiect politic (adica actual) a fost discutat politic (adica reflectand afinitati partizane sau pur si simplu intr-un mod mai curand sentimental, emotional decat rational): fie monarhistii si republicanii din convingere au fost prea putini, lucru care a facut ca pasiunea pentru monarhie sa exprime de fapt dezacordul cu un anumit moment al evolutiei post-1989 (Cioroianu, p. 218), fie dezbaterea asupra monarhiei a avut un anumit caracter de artificialitate menit sa oculteze anumite probleme de fond (Barbu, pp. 194 – 196). Fata de un subiect politic precum cel al zilei de 30 decembrie 1947 (care prin forta lucrurilor este si istoric) dezbaterea se cuvine purtata in termeni civici si academici. Fara a fi intru-totul de neinteles emotia cu care relatia republica – monarhie a fost abordata, posteritatea, la sase decenii de la 30 decembrie 1947, trebuie sa raspunda unor alte tipuri de intrebari care tin mai degraba de substanta decat de aparenta: in ce fel statul si societatea s-au modificat prin abdicarea regelui si sfarsitul monarhiei (stiut fiind ca regele a servit drept punte simbolica intre cele doua care in acord cu gandirea liberala sunt entitati distincte); in ce fel regimul monarhiei constitutionale poate influenta dinamica politica si sociala a unei Romanii care-si cauta stabilitatea (sunt deja politologi care au demonstrat in mod empiric felul in care regimul monarhic difera de cel republican din punctul de vedere al impactului asupra formarii coalitiilor de guvernare si a crearii stabilitatii politice); cum anume monarhia poate influenta institutia sefului de stat prin tipul de conducere (leadership) pe care-l presupune.
In urma cu zece ani, cand se aniversa o jumatate de veac de la abdicare, Regele Mihai I recomanda ca evocarea sa nu se concentreze "numai pe momentul abdicarii fortate din decembrie 1947 .... trebuie sa stergem decenii de spalare a creierelor si de falsificare a istoriei noastre. Trebuie sa spunem tinerilor nostri ce a-nsemnat monarhia pentru statul nostru si ce au facut marii nostri regi pentru Romania. Dar, si mai important, trebuie sa plasam momentul abdicarii fortate in contextul vremurilor de atunci".
A raspunde la intrebarile de mai sus inseamna a da curs acestei invitatii; inseamna a gandi o Romanie in afara fantomelor trecutului care, volens nolens, isi cer rascumpararea. Inseamna a gandi un nou contract social al Romaniei pe care viitorul sa-si construiasca stabilitatea.


Bibliografie
1. Barbu, Daniel – "Republica absenta", Ed. Nemira, Bucuresti 1999;
2. Le Breton, Jean-Marie – "Europa centrala si de est intre 1917 si 1990" (trad. M. Slavescu), Ed. Cavallioti, Bucuresti, 1996;
3. Chiper, Ioan si Constantiniu, Florin – "Sovietizarea Romaniei.
Perceptii anglo-americane (1944 – 1947) ", Ed. Iconica, Bucuresti, 1993.
4. Cioroianu, Adrian – "Focul ascuns in piatra", Ed. Polirom, Iasi, 2002;
5. Calvocoressi, Peter – "Europa de la Bismarck la Gorbaciov", Ed. Polirom, Iasi, 2003;
6. Frunza, Victor – "Istoria stalinismului in Romania, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990;
7. Georgescu, Vlad – "Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre", Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992.
8. Giurescu, Dinu C. – "Uzurpatorii", Ed. Vremea, Bucuresti, 2004.
9. Stuart Hughes, H. – "Histoire de l’Europe contemporaine" (trad. M. Baudoux), Bibliothèque Marabout Université, Paris, 1964.
10. Ionnitiu, Mircea – "Amintiri si reflectii", Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993.



from: http://www.romanialibera.ro/a114681/abdicarea-fortata-a-regelui-mihai.html

Comentarii

  1. dan capri / san francisco
    Majestatea sa , regele Mihai a fost tinar atunci si este greu de imaginat astazi acele timpuri ale al doilea razboi mondial . Monarhia este un factor de stabilitate daca valorile istorice sint luate consideratie de catre popor .....guvernele vin si pleaca ...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu