De ce il admir pe Antonescu


Acest articol vine ca un răspuns, ca o reacţie la ignoranţa acestui popor, sau mai bine zis, la ingratitudinea sa. Ne admiram şi proslăvim conducătorii din Antichitate şi pe cei din Evul Mediu, chiar şi pe unii din Epoca Modernă. Totuşi, de la Cuza începând, acest popor pare a-şi huli (aproape) toţi conducătorii, renegându-i, din păcate, pe cei care au făcut bine României, pe cei care au crezut în potenţialul ţării noastre.
În fine, admiraţia mea pentru Antonescu atinge oarecum patetismul, însă nu e cazul acum să expun argumente subiective. M-a frapat discuţia pe care am avut-o cu un student la drept în anul al treilea, care mi-a spus - convins de propriile păreri, că România a fost un stat legionar (pe toata perioada guvernării lui Antonescu). Pornind de la această opinie (mai curând dezinformare) voi expune câteva argumente (consideraţi-le pro) referitoare la problema Antonescu, bazându-mă, în general, pe demontarea acuzaţiilor care i se aduc.
1. Anul 1940 aduce României schimbări majore pe scena politică. Printr-o notă ultimativă, guvernul sovietic se adresează României, cerându-i „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale”. Agresiunea Uniunii Sovietice provoacă reacţia Ungariei şi a Bulgariei care formulează pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv a Cadrilaterului. Intervenţia Germaniei şi a Italiei ( prin Dictatul de la Viena) obligă România să se supună cererilor şi să cedeze teritoriile naţionale.
În fapt, regele Carol al II-lea renunţă la teritorii fără nicio reacţie de împotrivire. Înconjurat de inamici pe plan extern şi ameninţat de legionari pe plan intern, Carol încredinţează lui Ion Antonescu mandatul de formare a unui nou guvern. La numai două zile de la acest eveniment, Carol părăseşte ţara şi tronul, iar conducerea statului revine fiului său, Mihai. Acesta îl învesteşte prin decret regal pe generalul Antonescu cu prerogative depline asupra conducerii României.
Din punct de vedere istoric acesta este modul prin care Ion Antonescu a ajuns la conducerea statului. El nu a uneltit împotriva puterii regale – aşa cum a fost acuzat - şi nu a dorit puterea cu orice preţ, ci a acceptat să preia conducerea României atunci când nimeni nu ar fi făcut-o: pe timp de război. Însuşi Regele Mihai îi oferă lui Antonescu puteri depline, conştient de faptul că ţara avea nevoie de o mână de fier care să o călăuzească.
2. La scurt timp după ajungerea la putere, Antonescu a format un guvern legionar. Aceasta este una dintre cele mai grave acuzaţii care i se aduc. Faptul în sine nu este contestabil, însă şubrede sunt afirmaţiile conform cărora Mareşalul este catalogat drept fascist şi antisemit. Să analizăm comportamentul lui Antonescu în scurta perioadă în care legionarii s-au aflat la guvernare. Ameninţată de un iminent război, România era răvăşită şi de instabilitate politică pe plan intern. Antonescu i-a chemat în repetate rânduri la tratative pe şefii partidelor istorice, însă nici unul nu a acceptat responsabilitatea formării unui guvern, deşi principiile Mareşalului corespundeau ideologiei democratice tradiţionale. Gh. Brătianu afirma că: „mi s-a propus a intra în guvern dar am refuzat” .
Mişcarea legionară lua din ce în ce mai mult avânt, ameninţând permanent ordinea şi înteţindu-şi crimele. Faptul că Antonescu a creat un guvern de factură legionară este motivat nu de credinţele sale, ci doar de conjunctura politică. Aducându-i pe legionari la putere, Antonescu a încercat să împiedice denaturarea situaţiei interne, să tempereze avântul clocotitor provocat de mişcarea cămăşilor verzi. Rebeliunea legionarilor din ianuarie 1941 l-a determinat pe conducătorul statului să acţioneze prompt, înlăturându-i pe aceştia de la guvernare. Ce dovadă mai elocventă ar putea exista că Mareşalul nu a avut nimic în comun cu fascismul? Însuşi Iuliu Maniu, şeful P.N.Ţ., sublinia că „ideile fundamentale politice [ale lui Antonescu] nu erau acelea ale legionarilor”.
3. Cu toate acestea, Mareşalul a fost în mod repetat acuzat de înclinaţii fasciste şi de impunerea unui regim totalitar. Ion Antonescu nu a adoptat niciodată măsuri totalitare, ci a desfăşurat o guvernare autoritară, bazată pe ordine militară, ceea ce este perfect normal şi justificabil în contextul beligeranţei. Războiul presupune renunţarea la firesc şi la deplina libertate şi impunerea unor măsuri de excepţie. Cei care îl acuză pe Antonescu de faptul că ar fi fost dictator greşesc cumplit. Istoria o demonstrează: Mareşalul a menţinut deschis dialogul cu partidele politice şi nu şi-a eliminat adversarii, aşa cum au făcut Hitler şi Mussolini. Mai mult decât atât, el a contribuit la menţinerea unui echilibru în domeniul justiţiei, pe care nu l-a acaparat, ci i-a asigurat dezvoltarea constantă. Antonescu a abrogat Constituţia nedemocratică a lui Carol al II-lea, tot în această perioadă realizându-se şi o operă legislativă de valoare, prin unificarea legislaţiei civile pe tot cuprinsul ţării şi adoptarea unor norme noi, care au rezistat până astăzi (Legea pentru simplificarea procedurii împărţelilor judiciare, Legea privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor).
4. Cele mai criticate acţiuni ale lui Antonescu sunt cele din sfera relaţiilor externe. Implicat într-un război de natură mondială, conducătorul României între anii 1940-1944 este acuzat de colaborare cu naziştii, de antisemitism şi de crime de război. Mareşalul este contestat pentru faptul că în 1940 a format o alianţă cu Germania. A fost aceasta o greşeală politică, având în vedere situaţia în care ne aflam? Cu siguranţă nu. A fost o inteligentă strategie, motivată de faptul că Germania era singura care oferea României garanţii pentru recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cedate fără luptă de Carol al II-lea. În 1941, România a recuperat aceste două provincii, luptând împotriva U.R.S.S.-ului. După această dată, armata română a continuat războiul dincolo de Nistru. Antonescu este acuzat că ar fi criminal de război, tocmai pentru faptul că nu a ieşit din starea de beligeranţă imediat după recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Să nu uităm însă faptul că România se afla într-o alianţă cu Germania şi că nu ar fi putut să abandoneze războiul în orice moment. Mai mult, administrarea Transnistriei a adus României resursele necesare pentru a putea rezista situaţiei critice provocate de război. Antonescu însuşi afirmă: „în toate timpurile armatele s-au alimentat din teritoriile ocupate”.
5. Continuarea războiului alături de Germania nu s-a produs din raţiuni ideologice, ci din motive de securitate politică. Tocmai de aceea, în 1943, când era evident că Germania va pierde războiul, Antonescu se gândeşte să iniţieze tratative cu aliaţii. Aşadar, Mareşalul a urmărit în permanenţă interesul suprem al ţării. După ce a readus Basarabia şi Bucovina de Nord în hotarele României şi intuind pericolul înfrângerii Germaniei, Antonescu caută un scut sigur - occidentalii. Mihai Antonescu, ministrul de externe al României, a luat parte la tratative succesive cu S.U.A. şi Anglia. Aliaţii din Vest au îndreptat însă România spre U.R.S.S.: S.U.A., de exemplu, accepta să acorde României garanţii de independenţă şi de suveranitate numai dacă statul român „capitula fără condiţii” . U.R.S.S. cerea restabilirea frontierei din 1940, plata despăgubirilor de război, asigurarea libertăţii de mişcare a armatei sovietice pe teritoriul României.
6. Abandonată de S.U.A. şi de Anglia şi pusă în situaţia de a accepta condiţiile umilitoare ale sovieticilor, România condusă de Mareşalul Antonescu refuză armistiţiul ruşinos propus de aliaţi. Tratativele cu U.R.S.S. ar fi echivalat cu sinuciderea politică a statului român, cu pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi cu invazia elementului comunist în spaţiul autohton. Antonescu a rămas fidel interesului naţional, apărând teritoriile recucerite în 1941, luptând pentru integritatea României. După ce Carol cedase provinciile fără luptă în 1940, Antonescu nu putea face aceeaşi greşeală umilitoare. Însă patriotismul lui nu a fost apreciat de rege şi aliaţii săi. Scopurile Mareşalului au fost subminate chiar de către cel care ar fi trebuit să îi fie sprijin de încredere - Regele Mihai. Acesta îi cere lui Antonescu la 23 august 1944 să încheie armistiţiul cu U.R.S.S. fără a cere nicio garanţie. Refuzul i-a adus Mareşalului arestarea, propulsându-l într-un proces murdar, mincinos şi neconstituţional.
7. Procesul lui Ion Antonescu, numit şi Procesul Marii Trădări Naţionale, s-a desfăşurat sub semnul justiţiei populare. Tribunalul care l-a judecat pe Antonescu a fost instituit ad-hoc şi format din „judecători” (racolaţi de comunişti din rândurile clasei muncitoare) ce nu aveau nici un fel de pregătire teoretică sau practică în acest domeniu. Desfăşurat fără respectarea principiilor constituţionale, neacordându-se prezumţia de nevinovăţie, procesul s-a încheiat într-un timp record: în decurs de 15 zile această cauză a fost judecată de trei instanţe diferite. Ioan Dan sublinieză viciile de procedură ale acestui simulacru de proces, accentuând faptul că Antonescu a formulat o cerere de graţiere Regelui Mihai, însă acesta a respins-o, deşi era abilitat să comute pedeapsa (cum de altfel a făcut-o în cazul altor inculpaţi ai acestui proces).
Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946 de gloanţele sovietice pătate şi de trădarea Regelui. Înainte de execuţie Mareşalul a exclamat: „Istoria mă va judeca!”. Într-adevăr, la sfârşitul anului 2006, Curtea de Apel Bucureşti a decis achitarea lui Ion Antonescu pentru crimele contra păcii pentru care a fost condamnat.

http://anyoona.blogspot.com/2008/09/de-ce-il-admir-pe-antonescu.html

Comentarii