EVZ: Alexandru Ioan Cuza: un om curajos, dar singur

Astăzi se împlinesc 150 de ani de când Alexandru Ioan Cuza a fost ales, la Bucureşti, domn al Ţării Româneşti. La acel moment, el fusese deja ales ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859. Dubla alegere a reprezentat începutul unei perioade de reforme care au modernizat tânărul stat, România. Însă intervalul cuprins între 1859 şi 1866 nu a fost unul lipsit de tensiuni politice. Perioada le-a adus românilor reforme cruciale precum împroprietărirea ţăranilor, adoptarea Codului Civil şi a celui Penal, înfiinţarea primelor Universităţi, la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi evenimente de tristă amintire precum asasinarea primului-ministru al României, Barbu Catargiu, lovitura de stat dată de Cuza în mai 1864 sau suprimarea presei şi a unora dintre libertăţile cetăţeneşti.

Pentru a marca momentul celebrării celor 150 de ani de la Unire, evz.ro a discutat cu istoricul Alin Ciupală, conferenţiar doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istoria modernă a României.

Evz.ro: Cum s-a ajuns la Unirea Principatelor?
Alin Ciupală: Unirea Principatelor se datorează însumării a două elemente. Fără existenţa acestor două elemente, Unirea nu ar fi fost posibilă. În primul rând, este vorba de apariţia unei conjuncturi internaţionale favorabile ca urmare a războiului Crimeii şi a Tratatului de Pace de la Paris din 1856.

Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Faptul că la 1848 Rusia fusese cea care pacificase o bună parte din centrul şi sud-estul Europei determinase ca poziţia ei să devină prepotentă în Europa.

Înfrângerea Rusiei [n.n. în războiul Crimeii] a reprezentat un moment foarte important care va avea consecinţe şi pentru soarta Principatelor.

"Nu trebuie să credem că românii au reuşit să determine o atitudine de simpatie"

În cadrul congresului, pe lângă problemele principale care s-au discutat, legate de situaţia generală de pe continent, s-a pus problema, la un moment dat, şi a unirii românilor, problemă care va fi adusă în atenţia participanţilor de către ministrul de Externe al Franţei, contele Walewski.

Prin prevederile sale, Tratatul de Pace de la Paris i-a avantajat într-o oarecare măsură pe români, în sensul că marile puteri decid înlăturarea regimului unilateral de protecţie pe care Imperiul Ţarist îl instituise asupra Principatelor.

Înlocuirea protecţiei unilaterale a Rusiei cu regimul garanţiei colective a marilor puteri a însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în această parte a Europei. Rusia nu mai putea decide soarta Principatelor, aşa cum o făcuse până la 1856.

Marile puteri occidentale care au susţinut unirea românilor au făcut-o în funcţie de interesele lor strategice de mari puteri. Nu trebuie să credem că românii au reuşit să determine o atitudine de simpatie. Nu a fost vorba de simpatie, a fost vorba de nişte interese foarte clare ale Franţei în primul rând, Sardiniei, Prusiei, adică a acelor puteri care au susţinut fără rezerve ideea unirii românilor.

Decizia care se va lua, aceea de consultare a românilor în privinţa dorinţei lor de unitate, s-a concretizat în convocarea adunărilor ad hoc, la Bucureşti şi la Iaşi în 1857. Şi în felul acesta ajungem la cel de al doilea element determinant, şi anume dorinţa de unire a românilor.

Dubla alegere a lui Cuza: o depăşire, nu o încălcare a Convenţiei de la Paris

Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea dată, practic generaţia paşoptistă, a înţeles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Toate energiile au fost puse în slujba oraganizării unor alegeri cât mai corecte pentru pentru desemnarea deputaţilor care urmau să alcătuiască adunările ad hoc, iar aceste adunări odată alcătuite, au hotărât fără ezitare Unirea Principatelor.

Cu alte cuvinte, ea nu a fost posibilă decât în momentul în care cele două elemente, conjunctura internaţională favorabilă şi dorinţa de unire a românilor, s-au suprapus.

„Cuza a ajuns domnitor al Moldovei şi apoi al Munteniei cu destul de multă şansă”

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, adică a aceleiaşi persoane şi la Bucureşti, şi la Iaşi, a însemnat o soluţie românească deoarece Convenţia de la Paris din 1858, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul organizării Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. În aceste condiţii, dubla alegere a lui Cuza a reprezentat nu o încălcare a Convenţiei de la Paris, ci o depăşire a hotărârii luate de reprezentanţii marilor puteri în 1858.

Cum de a fost ales tocmai Alexandru Ioan Cuza în Moldova?
Biografia lui Alexandru Ioan Cuza a fost rescrisă, ca oricare biografie a unei personalităţi. Trebuie să spunem însă că Alexandru Ioan Cuza, după părerea noastră, a ajuns domnitor al Moldovei şi apoi al Munteniei, cu destul de multă şansă. Pentru că la 5 ianuarie 1859, când se pune problema alegerii lui la Iaşi, Cuza are de înfruntat candidaţi redutabili, candidaţi care vin atât din partea grupării de nuanţă conservatoare, de exemplu fostul domnitor regulamentar Mihail Sturdza, dar adversari redutabili şi din partea grupurilor de orientare liberală: Mihail Kogălniceanu sau Vasile Alecsandri.

Alexandru Ioan Cuza este un outsider, o surpriză”

Cuza nu fusese totuşi o personalitate de prim ordin pe scena politică. Participase la evenimentele de la 1848, dar nu se remarcase prin acţiuni deosebite aşa cum fusese cazul lui Kogălniceanu. Fusese funcţionar regulamentar şi ocupase diverse funcţii în administraţia Moldovei. Este adevărat, îşi va da la un moment dat demisia ca semn de protest faţă de corupţia regimului, însă imediat după demisie e numit în altă funcţie pe care o ocupă fără probleme. Cu alte cuvinte, Alexandru Ioan Cuza este un outsider, este o surpriză pentru majoritatea participanţilor la adunarea care urma să desemneze domnul.

După părerea mea, acesta a fost şi un avantaj pentru Cuza deoarece, în cele din urmă, toate grupările au preferat să îl sprijine pe acest semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar ireductibil. În felul acesta, la 5 ianuarie 1859, Cuza va fi ales domn al Moldovei.

„Contemporanii l-au subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat”

La Bucureşti, alegerea lui urma să se facă automat pentru că era singura condiţie care putea îndeplini Unirea Principatelor. De aceea, chiar dacă şi la Bucureşti au existat mai mulţi pretendenţi pentru domnie, în cele din urmă, balanţa a înclinat nu către Alexandru Ioan Cuza persoana particulară, colonelul Cuza, ci către persoana aleasă la Iaşi.

Indiferent de cine ar fi fost ales la Iaşi, acesta ar fi urmat să fie ales şi la Bucureşti petnru că numai aşa se putea pune în practică principiul unirii.

După părerea mea, contemporanii, cei care l-au ales pe Cuza, l-au subestimat. Au considerat că acesta îşi va continua viaţa plină de aventuri galante şi se va lăsa manipulat. Aici trebuie să spunem că l-au subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul viaţii politice din Principatele Unite.

Care erau obiectivele lui Cuza după ce a fost ales?
Speranţele românilor în 1859 sunt imense. Toată lumea se aşteaptă de la Alexandru Ioan Cuza să ia iniţiativa organizării unui stat pe principii moderne şi să patroneze această operă de modernizare în spirit liberal. Sigur că domnitorul are foarte multe merite. El este cel care a avut curajul unor reforme dificile, unele dintre ele generând, la un moment dat, chiar complicaţii diplomatice, cum a fost cazul cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate. Şi alte reforme, deosebit de importante, pot fi amintite: reforma administrativă, reforma învăţământului, reforma agrară.

„Cuza a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului”

Însă, după părerea mea, Cuza s-a pus singur într-o situaţie imposibilă, din care nu putea ieşi. Şi anume, el a încercat să modernizeze societatea românească, să introducă aceste instituţii noi, necesare funcţionării unui stat modern, dar a încercat în acelaşi timp să o facă în absenţa unui spirit liberal adevărat.

Cu alte cuvinte, Cuza a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului. A crezut că, asemenea lui Napoleon al III-lea în Franţa, va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale. Ei bine, nu s-a putut.

Cea mai mare eroare politică a lui Cuza: îndepărtarea grupărilor politice

Poate cea mai mare eroare politică pe care Cuza a făcut-o, de la bun început, a fost aceea că şi-a îndepărtat, rând pe rând, toate grupările politice existente atunci, de la gruparea liberalilor radicali, până la gruparea conservatorilor.

De fapt, „monstruoasa coaliţie”, sintagmă ce este folosită în presa favorabilă lui Cuza încă din epocă, aduna tot ce avea mai bun elita românească a epocii. Îi aduna atât pe liberalii radicali din jurul lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, cât şi pe reprezentanţii grupării de nuanţă conservatoare din jurul lui Barbu Catargiu.

Practic, singurul om care a rămas alături de Cuza şi care a fost folosit de Cuza în lovitura de stat de la 2 mai 1864, a fost Mihail Kogălniceanu. Kogălniceanu, în felul acesta, într-un fel şi-a încălcat propriile principii din tinereţe, iar congenerii săi nu i-au iertat niciun moment faptul că, la 2 mai, a acceptat să fie instrumentul cu ajutorul căruia Cuza a dat lovitura de stat, a suprimat Constituţia, a suprimat presa independentă, a interzis întrunirile şi a instaurat un regim personal.

De ce s-a ajuns la această situaţie? De ce Cuza nu a putut să guverneze alături de grupările din Adunare?
După părerea mea, Cuza nu a vrut să guverneze alături de aceste grupări politice, nu şi-a creat o forţă politică proprie pe care să se bazeze şi a făcut-o în mod deliberat. Probabil că modelul pe care l-a urmat a fost acela al lui Napoleon al III-lea. La un moment dat, contemporanii au vorbit chiar despre o asemănare fizică între Napoleon al III-lea şi Alexandru Ioan Cuza, acesta din urmă copiindu-l, de fapt, pe cel de-al doilea împărat al francezilor.

Cuza a trăit probabil cu iluzia că va putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur. Evenimentele au demonstrat însă că s-a înşelat.

„A fost conştient de aceste riscuri şi şi le-a asumat. Şi cred că acesta este poate cel mai mare merit al său”

Nu aş vrea însă să lăsăm impresia unei intenţii de a minimaliza realizările lui Cuza. Fără doar şi poate, el personal, domnia sa, au realizări notabile. În primul rând, cum spuneam, curajul pe care Cuza l-a avut de a iniţia măsuri nu uşoare, nu la îndemâna oricui, măsuri de neevitat pentru o aducere a României în Europa. A fost conştient de aceste riscuri şi şi le-a asumat. Şi cred că acesta este poate cel mai mare merit al său.

A guvernat alături de conservatori, alături de liberalii moderaţi. Nu i-a chemat niciodată la guvernare pe liberalii radicali.
Istoricul Dan Berindei a publicat la un moment dat lista guvernelor pe care Cuza le va aduce la putere în timpul domniei sale. Dacă parcurgem această listă, o să observăm două lucruri. În primul rând, accentuata instabilitate guvernamentală. Sunt foarte multe guverne, multe dintre ele nu reuşesc să se menţină la putere decât câteva săptămâni sau luni.

„Cuza apare ca salvatorul naţiunii”

Cuza a recurs la aproape toţi oamenii politici ai epocii, indiferent de orientarea lor politică. Din studiul acestei liste, se vede clar modul în care el a uzat, rând pe rând, toate grupările politice existente în epocă. Cuza a dus o politică deliberată de uzare a liderilor politici şi a grupărilor politice şi, în felul acesta, în cele din urmă, el apare ca salvatorul naţiunii.

Dacă studiem toată propaganda pe care regimul o va orchestra în epocă, vedem că această idee a salvatorului este una centrală. Şi aceasta demonstrează, după părerea mea, intenţiile politice ale lui Alexandru Ioan Cuza.

„Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse”

Gestul loviturii de stat nu poate fi pus în umbră de implementarea unora dintre reforme. Anumite scrieri istoriografice despre epocă au tendinţa să justifice lovitura de stat din necesitatea introducerii reformei agrare. Dar după părerea mea, este un mod fals de a pune problema. Cuza era dator să găsească o soluţie constituţională pentru a şi implementa reformele. Pentru că în momentul în care dă lovitura de stat şi suspendă orice manifestare a spiritului liberal, însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti este pusă sub semnul întrebării. Într-un fel, Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse.

De ce a fost înlăturat Cuza? Ce i se reproşa la acel moment?
A fost înlăturat pentru că, în februarie 1866, Cuza devenise principalul obstacol în construirea unei societăţi liberale. Înlăturarea lui Cuza şi aducerea la Bucureşti a lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, votarea Constituţiei de la 1866, au pus bazele sistemului monarhiei constituţionale, care va permite construirea, de către elita politică alături de Carol I, a unei societăţi de tip liberal.

„Cuza îşi va continua şi după 1859 viaţa galantă, care îl făcuse celebru”

În şcoala generală, ni se spunea că Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat din cauza unor duşmănii personale sau pentru că i se reproşau chestiuni legate de viaţa privată. Neavând ce să i reproşeze legat de sfera publică, i se reproşau chestiuni legate de viaţa privată. Este fals?
Din păcate, chestiunile acestea legate de sfera privată au influenţat în mod direct sfera publică. Pentru că, într-adevăr, Cuza îşi va continua şi după 1859 viaţa galantă, care îl făcuse celebru. Atâta vreme cât aventurile lui galante ar fi rămas în stricta desfăşurare a sferei private, lucrul ar fi fost poate un simplu amănunt biografic. În momentul în care toate aceste chestiuni influenţează decizia luată în cadrul sferei publice, devine o problemă politică, pe care societatea românească are dreptul să o rezolve.

„E vorba de o gripare a sistemului instituţional”

De exemplu, rudele iubitei sale Maria Obrenovici vor ocupa încet-încet, funcţii importante în administraţia publică, iar de numele acestora se vor lega câteva afaceri de corupţie notorii în epocă. Cuza se înconjoară de oameni care pun mai presus de interesul ţării propriul lor interes. Iar acest lucru nu putea decât să nemulţumească, pe bună dreptate.

Cu alte cuvinte, lui Cuza nu i s-au reproşat strict aventurile extraconjugale. Lui Cuza i s-a reproşat faptul că a permis ca legăturile acestea să influenţeze administrarea ţării şi decizia politică.

În februarie 1866, trebuie să o spunem foarte clar, societatea românească trece printr-o criză importantă. E vorba de o gripare a sistemului instituţional. Practic, instituţiile nu mai funcţionează şi atunci elita politică recurge la această soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

În cele din urmă, problema nu se pune la nivelul simpatiilor şi antipatiilor personale. Nu este vorba despre antipatia unora dintre oamenii politici faţă de persoana domnitotului. Este vorba de ceva mult mai profund. Este vorba de fapt despre nişte interese: interesul elitei politice româneşti este acela de a participa la modernizarea societăţii româneşti.

Ce se ştie în istorie despre asasinarea primul-ministru Barbu Catargiu, din 1862?
Nu se ştie mare lucru. Probabil că nu vom şti niciodată cu exactitate cine l-a omorât pe Barbu Catargiu. Moartea sa bruscă intervine într-un moment destul de tensionat, relaţiile dintre el şi Cuza de la acel moment nu sunt foarte cordiale. Cuza a fost acuzat chiar că a pus la cale asasinarea primului său ministru. Personal, nu am nici un element care să mă convingă că domintorul a fost amestecat în acest asasinat.

Prin ridicarea lui Cuza se urmărea coborârea lui Carol I

Cum a fost văzut Cuza în perioada comunistă?
Istoriografia comunistă a redescoperit toată propaganda favorabilă regimului, instrumentată de Cuza şi de apropiaţii săi în epocă. Istoriografia comunistă a avut un obiectiv foarte clar: prin ridicarea personalităţii lui Cuza şi prin exagerarea meritelor domnitorului Unirii, a urmărit coborârea urmaşului lui Cuza, şi anume a regelui Carol I. Istoriografia comunistă nu a vorbit, atunci când o făcea, decât critic despre Carol I şi despre sistemul monarhiei constituţionale şi pozitiv despre perioada domniei lui Cuza. Cu alte cuvinte, avem un raport antagonic: Cuza ar fi elementul pozitiv, Carol ar fi elementul negativ. Cred că perspectiva aceasta nu a oferit nimic bun şi nu a făcut niciun serviciu domniei şi personalităţii lui Cuza, dimpotrivă.

„Nu avem nici măcar un bust închinat regelui Carol I”

Din păcate, această tendinţă o observăm şi astăzi. Dacă ne uităm, avem o statuie şi câteva busturi închinate domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ceea ce este foarte bine. Nu avem nicio statuie şi nici măcar un bust închinat regelui Carol I. Ceea ce este, după părerea mea, o mare lipsă, a noastră, a tuturor.

Dacă ar fi să păstrăm în minte o imagine corectă a lui Cuza, cum ar trebui să ni-l amintim?
Ca pe un om curajos, dar singuratic, care nu a înţeles că ridicarea unei societăţi nu se poate face de unul singur.


Evenimentul Zilei

Comentarii