Horia Sima: "Regele si Monarhia"

horia-sima1

Pozitia Miscarii Legionare fata de Monarhie a fost precizata în lucrarea lui Horia Sima de capetenie “Pentru Legionari”: “In fruntea neamurilor, deasupra elitei, se afla Monarhia. Resping republica. In istorie s’au vazut monarhi buni, foarte buni, slabi sau rai. Unii s’au bucurat de onoruri si de dragostea popoarelor pâna la sfârsitul vietii, altora li s’a taiat capul. N’au fost, deci, toti monarhii buni. Monarhia a fost însa întotdeauna buna. Nu trebue sa se confunde omul cu institutia, tragându-se concluzii false.” (p. 399).

Corneliu Codreanu a meditat si asupra naturii intrinsece a Monarhiei. Ce conditie trebue sa îndeplineasca un monarh ca sa fie socotit de posteritate “foarte bun”, sau cel putin “bun”? El descopere o lege nescrisa a Monarhiei, pe care o defineste în termenii urmatori: “Exista o linie a vietii neamului. Un monarh e mare si bun atunci când se mentine pe aceasta linie. E mic sau rau în masura în care se îndeparteaza de aceasta linie a vietii neamului sau i se opune. Iata legea monarhiei. Sunt si alte linii care pot ispiti pe monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor straine (dinauntru si dinafara hotarelor). El trebue sa le înlature pe toate si sa urmeze linia neamului.”(p. 399)


Daca încercam sa aplicam legea stabilita de Corneliu Codreanu domnitorilor care s’au perindat pe tronul României, de la Alexandru Ioan Cuza încoace, iata la ce rezultat ajungem: Domnitorul Cuza merita calificativul de “foarte bun” , pentru ca atât în politica interna cât si în politica externa s’a identificat total cu linia neamului. S’a îngrijit de ridicarea taranimii si a faurit Unirea Principatelor. Regele Carol I numai cu oarecare bunavointa i se poate acorda mentiunea de “bun”. El a coborît de la linia neamului în linia intereselor unei clase. Rodnicul început de ridicare a clasei taranesti, inaugurat de Domnitorul Cuza, a fost parasit sub Regele Carol. Regele Carol I a acceptat sa devina patronul clasei care l-a adus pe tron. El si-a cheltuit în buna parte autoritatea regala ca sa înabuse legitimele revendicari ale poporului nostru. Prin transactia la care a ajuns cu clasa suprapusa a întârziat cu o jumatate de veac evolutia politica si sociala a poporului român. Aceasta clasa nu merita sa se bucure de favoarea Regelui, fiind o “oligarhie de strânsura”, cum o numeste Caragiale. “Nu este o oligarhie macar statornica, de traditie istorica, de bravura, de obligatiuni morale, de nobilitate ori de merite” (din studiul lui Caragiale asupra Rascoalei din 1907). Pe plan extern, lunga lui domnie a avut efecte binefacatoare: statul român si-a recâstigat independeta si si-a consolidat existenta în raport cu vecinii si marile puteri europene. Totusi, în momentul decisiv, când s’au aruncat sortii unitatii nationale, orientarea Regelui Carol I nu s’a potrivit cu linia neamului. Originea lui etnica s’a dovedit mai tare decât obligatiile ce le contractase fata de noua lui Patrie.

“Regele Ferdinand, împotriva oricaror legaturi si interese, s’a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a facut jertfa alaturi de el. Prin aceasta el este mare si nemuritor.” (Pentru Legionari, p. 399).Tot atât de mare a fost Regele Ferdinand si în tratarea problemelor interne: domnia lui coincide cu momentul în care taranii au fost înzestrati cu pamânt si cu dreptul de a participa la viata politica a tarii (votul universal). Cu aceste reforme natiunea, descatusata de servitutile sociale si politice ale trecutului, avea calea libera sa-si cladeasca un viitor stralucit. Pentru ce a urmat, “România Mare cu picioarele de lut”, faptura deformata a falnicului vis de maretie româneasca ce si l-au faurit luptatorii din transee, Regele Ferdinand este mai putin vinovat. Politicienii vechiului regat au continuat si sub cerul României întregite practicele lor corupte de guvernare, asimilând geniului lor rau si pe reprezentantii politici ai noilor provincii.

Pentru Regele Carol al II-lea, chiar si calificativul de “foarte rau” nu e destul de aspru ca sa redea toata întinderea dezastrului ce l-a provocat: partidele sfarâmate, tara sfarâmata si mândria unui neam, tineretul tarii, ucis ca vitele la abator. Regele Carol s’a coborît pe ultima treapta de degradare a demnitatii de Rege: s’a înfeudat intereselor straine si a devenit exponentul acestor interese pe tronul României.

Dupa alungarea Regelui Carol II-lea de pe tron, la 6 Septembrie 1940, noi ne-am conformat învataturii lasate de Capitan: “N’au fost deci toti monarhii buni. Monarhia a fost însa întotdeauna buna. Nu trebue sa se confunde omul cu institutia, tragându-se concluzii false.” Am facut distinctie între institutie si om si l-am aclamat pe Regele Mihai cum nu a fost Rege aclamat vreodata în România. Este drept ca si Regele s’a purtat leal fata de noi în evenimentele din Ianuarie. A venit de la Sinaia ca sa arbitreze conflictul cu Antonescu, dar Rioseanu, Subsecretarul de Stat de la Interne si omul de încredere al lui Antonescu, i-a taiat calea la Ploiesti si l-a oprit sa mearga mai departe sub pretextul ca îi este viata în pericol.

In tot decursul regimului antonescian, sentimentele legionarilor fata de Rege au ramas neschimbate. Regele nu avea nicio putere si deci nici o raspundere în deslântuirea prigoanei. De altfel si Regele Mihai se gasea într’o situatie precara. Era un surghiunit pe tronul României. Generalul Antonescu nu numai ca l-a despuiat de prerogative, dar s’a si purtat fata de el si fata de Regina-Mama Elena cu o rara mojicie. Umilintele ce le-a îndurat Regele Mihai de la Conducatorul Statului au constituit substratul psihologic al desnodamântului de la 23 August.

Justificari istorice sunt greu de gasit pentru gestul Regelui. O pozitie de prim rang pentru soarta Europei rasaritene, cum este acea a României, nu se abandoneaza fara nicio garantie sau perspectiva. Ea trebuia tinuta pâna s’ar fi ivit un aranjament favorabil, sau cedata numai prin lupta. Se poate invoca în apararea Regelui doar lipsa lui de experienta politica. Regele era prea tânar ca sa îsi fi dat seama ca amaraciunile lui personale sau adulatiile la care era expus zilnic din partea unui anturaj dubios nu pot intra în judecata unui Rege când soarta tarii sta în mâinile lui. Cu toate ca Regele si-a asumat formal toate responsabilitatile actului de la 23 August, istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins si manevrat de altii. Autorii complotului s’au servit de nestiinta lui si de ura care mocnea în sufletul sau împotriva lui Antonescu, pentru a-si realiza planurile lor.

Dupa ce Regele Mihai a fost izgonit din tara de catre comunisti si s’a aliniat fara sa vrea pozitiei guvernului de la Viena, Miscarea Legionara nu a stat nicio clipa la îndoiala ca sa îsi exprime din nou atasamentul sau fata de Regele pribeag într’o forma care nu mai lasa niciun dubiu. Prelungita colaborare dintre Rege si comunisti noi am interpretat-o într’un sens cum nu se poate mai favorabil pentru intentiile Majestatii Sale în Memoriul ce i l-am înaintat în 1949: o desperata încercare de a salva Statul român de la lichidare totala, institutia monarhica servind în ultimii ei ani de existenta ca ariergarda a rezistentei românesti. De alta parte, aparitia Regelui în exil am socotit-o de bun augur pentru lupta de eliberare. Regele va da un nou impuls acestei lupte, ridicându-o la o constiinta maxima. In jurul numelui sau prevedeam ca se va organiza o conducere coherenta si eficienta în acelas timp, care sa crute exilul de lupte sterile.

Asteptarile nu numai ale noastre, dar ale marei majoritati a Românilor din exil, s’au soldat cu deceptii continue. Mai întâi, Regele Mihai s’a lasat ispitit de anturajul sau sa se proclame un mandatar al poporului român în exil. Cum celalalt factor constitutional, Natiunea, nu se poate manifesta fiind încatusata, Regele ar fi singurul îndreptatit sa asigure functiunile politice ale exilului. Consecintele acestei teorii constitutionale, destul de subrede, sunt extrem de grave: Regele face politica exilului. El nu arbitreaza, nu se orienteaza dupa dialogul dintre partide, el decreteaza. Orice drept de opozitie e suprimat. Discutiile dintre partide sunt irelevante pentruca Regele nu ia în considerare decât propria sa parere.

Regele Mihai a cazut exact în culpa Regelui Carol al II-lea: si-a însusit conceptia dictatoriala a Monarhiei. Ca atare, în exilul actual nu-i posibil sa fii de alta parere decât Regele, sa respingi formula impusa de el ca nevalabila, necorespunzatoare momentului si intereselor românesti decât trecând peste persoana lui. Considerându-se în exil exact ceeace a fost în tara si abuzând de prerogativele ce le detinea alta data. Regele a fixat componenta politica a comitetului din exil, numarul de membri ce trebue sa îi aiba, a impus anumite persoane si a respins pe altele - chestiuni care sunt de resortul partidelor si trebue lamurite în tratativele dintre ele.

Daca cercetam mai departe ce calcule l-au determinat pe Rege sa-si asume raspunderi atât de întinse si atât de nefiresti în raport cu rolul unui monarh în exil, rezultatul e si mai dezastruos: exclusiv pentru a impune si în politica exilului grupul de la 23 August. In vreme ce înafara de câteva exceptii, Românii din exil au facut eforturi ca sa separe responsabilitatile formale ale Regelui în savârsirea actului de la 23 August de responsabilitatile reale ale adevaratilor lui autori, Regele actioneaza în sens invers: tot atât de mari eforturi face pentru a nu se distanta de grupul 23 August. Generalul Radescu, desi se bucura de quasi-unanima încredere a exilului, a trebuit sa cedeze locul lui Visoianu pentru ca nu era agreat de acest grup. Regele nu l-a numit decât pentru a-l disloca. Era o pozitie care trebuia consumata înainte de a face loc lui Visoianu.

Acestea sunt lucruri mai vechi si mai cunoscute. Ele se refera la pozitiile interne ale exilului. Nu le-am fi reamintit daca în ultimul timp însasi pozitiile externe ale luptei de eliberare nu ar fi primejduite de consecventa cu care Regele sustine grupul de la 23 August.

Visoianu e fixat pe o pozitie opusa actiunii de eliberare. El joaca pe cartea coexistentei, care este cartea sovietica si care înseamna, într’un limbaj mai clar, perpetuarea robiei poporului român. Acest punct de vedere Visoianu îl expune fara rezerve cui vrea sa îi auda parerea despre eliberare. Politica lui Visoianu în exil este un 23 August prelungit, o continua sacrificare a poporului român.

Visoianu si tovarasii lui intimi sunt obligati prin trecutul lor sa fie partizanii coexistentei. Eliberarea nu le poate oferi acestora nicio perspectiva. In actuala situatie, cu toata opozitia înversunata a exilului, mai joaca un rol. Ei sunt puternic sustinuti în America de unele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta si Potsdam. E o retea de complicitati care continua sa ramâna în vigoare si care nu se va spulbera decât odata cu desavârsirea procesului de clarificare al opiniei publice americane asupra pericolului comunist.

Regele, angajându-se pâna în pânzele albe cu Visoianu, implicit adera la politica de coexistenta. De aceea, mesagiile Regelui catre Tara sunt lipsite de orice semnificatie morala si nu fac decât sa induca lumea în eroare. Prin atitudinea lui încurajeaza acea directie care tinde sa înmormânteze în statu-quo-ul european toate nadejdile de eliberare ale popoarelor din rasarit. Intre Visoianu, tovarasii acestuia si Rege exista o împletire de interese care vine în conflict acut cu interesele poporului românesc.

In împrejurarile tragice prin care trece neamul nostru astazi, atitudinea Regelui în exil consitue o adevarata calamitate. Sentimentele monarhice, atât de înradacinate în poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câstig de cauza oamenilor catastrofei de la 23 August. In loc de a îndura cu neamul, a face jertfa alaturi de el si a izbândi cu el, cum a facut Regele Ferdinand “cel mare si nemuritor“, (CZC), Regele Mihai prefera sa se orienteze dupa celalalt exemplu monarhic, al Regelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor streine. In loc de a-si cuceri tronul prin lupta, alaturi de toata suflarea româneasca, se gândeste la o revenire - daca coexistenta va lua totusi cândva sfârsit - prin bruscarea vointei nationale, eventual cu ajutorul unei puteri streine, pentru ca odata cu el sa se strecoare în tara, la locuri de conducere, figurile catastrofei nationale.

Am, tinut de datoria noastra sa dam acest semnal de alarma, cu riscul de a ne ridica împotriva un nou val de dusmanii, pentru ca fiecare român din exil sa-si poata asuma partea lui de raspundere în desbaterea destinului românesc în lume. Sunt forte care lucreaza si în exil la perpetuarea sclaviei poporului român, iar Regele nu e strain de ele sau nu se poate elibera de ele. Cât priveste linia monarhica a Miscarii, ea nu are nevoie de nicio pledoarie. Dar linia monarhica e tot atât de obligatorie si pentru monarh. Un neam nu poate fi dus la pieire numai de dragul unui monarh care utilizeaza pozitia ce o are pentru a tine în loc aspiratiile lui de viata libera. Intre Rege si lupta de eliberare nicio constiinta româneasca nu poate sovai sa se pronunte pentru eliberarea neamului.

Horia Sima, “Vestitorii”, Aprilie 1955


http://foaienationala.wordpress.com/2009/01/08/regele-si-monarhia/

Comentarii