Igor Creţu: „Multe lucruri bune s-ar fi putut face, dacă am fi avut mai multă îndrăzneală”


(Publicat în Stare de urgenţă, nr. 9, ian. 2009)

M-am întîlnit cu traducătorul şi scriitorul Igor Creţu în aprilie 2004, pentru a-l ruga să-şi împărtăşească amintirile despre viaţa literară din Moldova sovietică în anii 1940-50, despre raportul de forţă adesea covîrşitor pe care scriitorii moldoveni l-au avut cu autorităţile de atunci, despre negocierile şi compromisurile pe care aceştia le-au făcut cu organele de partid şi de securitate şi cu propria lor conştiinţă. Deşi m-a tratat cu multă bunăvoinţă, I. Creţu n-a acceptat să înregistrez interviul. Am luat deci note cu o osîrdie studenţească. Vă propun spre lectură „stenograma” acestei convorbiri (reconstituită post factum), pe care o cred un document esenţial pentru a înţelege istoria încă recentă a intelectualilor moldoveni.

Tatăl meu a fost de trei ori senator în Parlamentul României. Eu am fost ofiţer în Armata română, dar am avut norocul să fiu trimis în luptă, cu brigada de ostaşi pe care o conduceam, în ziua cînd regele Mihai a dat ordin să îndreptăm armele împotriva nemţilor. N-am luptat deci niciodată cu armata sovietică, ceea ce ar fi fost pentru mine fatal odată reîntors în Basarabia. Mi-a surîs destinul în acel moment, care mi-a marcat viaţa. Originile mele deci şi gradul de sub-locotenent pe care îl aveam în Armata română, printre altele, au făcut din mine o persoană vulnerabilă faţă de regimul sovietic. În 1945 a fost dat ordinul de repatriere a celor care erau consideraţi cetăţeni ai Uniunii sovietice. Deşi mi s-a propus să mi se facă acte false cu alt nume şi să rămîn în Ţară, eu fiind basarabean m-am supus acestui ordin, spunîndu-le superiorilor mei că am doi părinţi bătrîni în Basarabia şi trebuie să am grijă de ei.

În 1946 am intrat la universitate într-o grupă cu Ion Osadcenco, Baca Deleanu, Alexei Marinat, Kramerman (un evreu care ulterior a emigrat în Occident şi a fost chiar prezentator la Europa liberă, semnînd ştirile despre Moldova cu pseudonimul Sîngurel) şi alţii, cu care am format un cenaclu literar. La acest cenaclu eu treceam o vreme drept un fel de lider (deşi neales de nimeni). Iar pentru că acest cenaclu a început să adune tot mai multă lume, cei de sus au hotărît să-l suprime. Pentru asta l-au trimis pe Iosif Balţan de la Uniunea scriitorilor. Iosif Balţan era un scriitor care, deşi transnistrean, nu era o figură cu totul inabordabilă. El avea de altfel o cultură evreiască veche, cunoştea foarte bine vechiul Testament. Cînd a venit la noi, acest Iosif Balţan a zis că trebuie să desfiinţăm cenaclul pentru că aici se discută chipurile prea multe lucruri. „Tovarăşe Balţan – i-am spus eu atunci -, cum putem desfiinţa cenaclul fără să-l fi înfiinţat de fapt vreodată?” N-a ştiut pe moment ce să-mi răspundă. În cadrul acestui cenaclu am continuat să scriu poezii, pe care le recitam şi le comentam în grup. De fapt eu începusem să scriu versuri încă din liceu. Am şi publicat la „Licurici”, revista liceului „B. P. Haşdeu” din Chişinău.

Cînd am revenit la Chişinău, după 1945, nivelul de predare la Universitatea de Stat de acolo era foarte slab. Toate cunoştinţele mele în materie de literatură şi cultură generală le aveam din liceu, nu le învăţasem la facultate. Am absolvit universitatea în 1951, dar pentru că n-am plăcut conducerii universităţii, Comisia de Stat m-a repartizat să lucrez într-un sat îndepărtat din nordul Moldovei. Eu însă nu m-am resemnat uşor cu această decizie. Mai întîi eu apoi Osadcenco am refuzat să semnăm acest ordin de repartizare. Preşedintele comisiei a început atunci să mă intimideze, spunîndu-mi: „Что?! Ты хочешь идти против Госкомисии? Тогда напиши здесь своим почерком, что не согласен с решением Госкомисии.”[1] Aşa şi am scris: nu sînt de acord cu decizia comisiei de stat de repartizare şi am semnat. Tot aşa a făcut şi Osadcenco. (...) Ar fi trebuit să fiu judecat pentru această „încălcare gravă”, dar, în mod paradoxal, n-am păţit nimic. Ion Povar, directorul Editurii de stat, care avea încredere în capacităţile mele, m-a luat să lucrez la el la editură. După ce am fost angajat, mi-am dat seama că am fost lăsat în pace. Nu ştiu ce se petrecea acolo sus – la Comitetul central şi KGB. Noi nu puteam afla despre asta decît indirect, sau atunci cînd eram chemaţi personal să dăm explicaţii. Atunci însă am fost lăsat în pace, poate pentru că directorul Editurii mă simpatiza şi avea încredere în tot ce făceam eu. Povar mă remarcase încă de pe vremea cînd învăţam la universitate ca pe un potenţial bun lucrător la editură. Apoi am redactat mai multe lucrări, Deşteptarea lui Lipcan printre altele, lucru pe care îl făceam bine. (...) M-am gîndit mai tîrziu că multe lucruri bune se puteau face chiar şi atunci, în acele vremuri, dacă oamenii ar fi avut ceva mai multă îndrăzneală.

Cînd am început să lucrez la editură, imediat după facultate, m-a oprit într-o zi Darienco[2] şi mi-a propus să-i fiu redactor la o culegere de poezii, pe care tocmai o scrisese. Vă închipuiţi ce era acolo... Toate clişeele şi toate imaginile cele mai răsuflate. Ca şi în alte poezii scrise la noi la acea vreme, poeziile lui Darienco reprezentau o realitate artificială, pe care poeţii moldoveni şi-o imaginau, inspiraţi de partid. Dar cel mai groaznic lucru în acele poezii era limba. A trebuit să şlefuiesc destul de mult pentru a le da o formă cît de cît acceptabilă. Îmi făceam foarte multe griji. Mi se părea că n-o să treacă, că am lucrat prost. Dar, iată încă un lucru ciudat, un redactor mai în vîrstă, David Bronştein, mi-a strîns călduros mîna şi m-a felicitat, mi-a zis că am făcut o treabă foarte bună şi apoi m-a întrebat cum am reuşit să fac asemenea lucru. Am înţeles că mulţi dintre colegii mei mă invidiau. Darienco a rămas foarte mulţumit de lucrul meu. E şi lesne de înţeles, pentru că eu i-am „prelucrat” textele în fundament la nivel de formă, de limbaj. De fapt, scriitorii transnistreni acceptau să le redactăm noi poeziile – eu, Cosmescu, Busuioc, Levit - şi să le „traducem” scrierile într-o limbă mai bogată, mai expresivă. În ciuda limbii care circula pe atunci în Moldova după modelul gramaticii lui I. D. Ceban[3], noi, cei veniţi după război cu studii în licee româneşti, lucram, prin fiecare redactare pe care o făceam, prin fiecare cuvînţel, undeva şi cu complicitatea scriitorilor mai în vîrstă (mai ales Bucov), la transformarea „limbii moldoveneşti” într-o limbă română care nu-şi spunea pe nume. Din scriitorii mai vechi, Bucov a avut cel mai mare curaj să lupte pentru reabilitarea limbii noastre şi chiar a încercat să restabilească alfabetul latin. Ceilalţi s-au conformat liniei de partid, el însă nu; s-a zbătut peste tot pentru a repune în drept limba română, căreia pe atunci i se zicea moldovenească. Bucov a respectat linia de partid în toate celelalte privinţe, dar în ceea ce priveşte limba el a rămas pe principii ferme. La un congres al scriitorilor din România, el a spus chiar că limba moldovenească şi limba română sînt identice. Nici un alt scriitor n-a avut curajul să spună public acest lucru, nici atunci nici mai tîrziu.

Cei care vor spune că erau eroi pe vremea aceea, mint cu desăvîrşire. N-am avut eroi, n-a existat la noi disidenţă, ca în Rusia sau în alte republici. Toată „rezistenţa” noastră faţă de regimul sovietic era o rezistenţă cu caracter naţional, concentrată mai ales pe limbă, tradiţie culturală. Această rezistenţă se făcea fără declaraţii, fără bătăi de pumni în piept, ci doar printr-o complicitate discretă a scriitorilor, a redactorilor, a traducătorilor. Vă dau un exemplu în acest sens, un caz care a fost de multe ori interpretat deformat: romanul lui Sadoveanu Mitrea Cocor. Acesta a fost singurul roman al lui Sadoveanu care, fiind scris după 1946, a putut fi publicat la noi în acea perioadă, pentru că era cel mai conform liniei ideologice a partidului şi nu conţinea referinţe „naţionaliste”. M-au chemat atunci la editură, prin 1952-1953 - înainte de moartea lui Stalin -, şi mi-au dat să traduc acest roman în „moldoveneşte”. Eu le-am spus că nu pot face acest lucru, pentru că Sadoveanu nu poate fi nici măcar redactat, darămite tradus în „moldoveneşte”. Directorul editurii mi-a spus s-o fac totuşi: „lasă, ai să primeşti bani ca pentru traducere, dar ai să faci ce vrei...”. Şi atunci am luat exemplarul romanului lui Sadoveanu în română, cu gîndul că nu voi face decît lucrul obişnuit al unui responsabil de ediţie. Pentru traducerea acestui roman a fost formată o comisie de la Academie, în frunte cu I. D. Ceban, care pentru fiecare expresie sau proverb mai românesc dădea echivalente „moldoveneşti”. După ce au alcătuit un inventar de expresii „traduse” din română în moldoveneşte pentru Mitrea Cocor, mi le-au dat mie pentru a le introduce în varianta „tradusă” de mine a romanului. Eu însă ce am făcut? Am pus varianta lor în dulap şi am dat la editură varianta mea, în care n-am schimbat aproape nimic, în afară de alfabet. Cartea a fost primită la editură aşa cum am dat-o eu, fără măcar să aibă inscripţia „tradus din româneşte de...”. A apărut pur şi simplu „Mitrea Cocor. Roman.” Povar m-a chemat la el în cabinet, m-a lăudat şi mi-a dat să semnez onorariul pentru traducere. Am refuzat categoric. El mi-a zis că-s un prost, pentru că era o sumă bunicică. Pe urmă mi-am dat seama că am făcut bine că n-am semnat hîrtia aceea. În scurt timp după aceea, a fost condamnat tot tirajul cărţii, l-au dat la foarfece, cum se spunea pe atunci, iar pe mine m-au chemat la Comitetul central şi la securitate să dau explicaţii. Au vorbit destul de politicos cu mine, deşi mi-au adus acuzări grave. Mi-au spus că am ascuns cu bună ştiinţă exemplarul traducerii propuse de comisia de la academie şi am dat-o pe a mea, neterminată. M-am dezvinovăţit cum am putut. Le spuneam că de la bun început n-am vrut să fac traducere, pentru că Sadoveanu nu poate fi tradus în moldoveneşte, limba operelor lui fiind identică cu a noastră. O afirmaţie cît se poate de temerară pentru vremea aceea. De altfel, cum vă spuneam, nu eram eu singurul scriitor care spunea aceasta. Şi Bucov spunea acelaşi lucru. Atunci ei au încercat să-mi dea lovitura de graţie, întrebîndu-mă: de ce, dacă pretind că nu am tradus cartea, am luat bani ca pentru traducere. Am cerut dovezi, eu ştiind bine că nu am luat onorariu pentru traducere. Într-adevăr, a doua zi au controlat şi nu au găsit nici un act care să demonstreze că am luat onorariu pentru traducerea romanului lui Sadoveanu. Pînă la urmă mi-au dat drumul.

Atunci scriitorii s-au împărţit în două tabere: unii spuneau că îl public pe Sadoveanu în româneşte, alţii, cu viziuni mai deschise (printre care mă consideram şi eu), mă condamnau pe ascuns că l-aş fi tradus pe Sadoveanu. Dar nici unul din ei n-a citit „traducerea” cu pricina. Într-o bună zi eram la editură şi am ridicat întîmplător receptorul. Am auzit o convorbire între Bucov şi Cosmescu (ultimul lucra atunci cu mine la editură) în care era vorba despre mine. Nu am obişnuinţa să ascult convorbirile altora, dar pentru că mă viza pe mine direct, am ascultat pînă la capăt. Cosmescu îi spunea lui Bucov că a făcut rost de două exemplare ale romanului Mitrea Cocor tradus de mine în moldoveneşte şi se înţelegeau cum să i le transmită lui Sadoveanu. Bucov trebuia să meargă la Moscova pentru a-i da un exemplar lui Sadoveanu, iar altul să-l arate unor lingvişti ruşi, intenţionînd să-i facă să reacţioneze împotriva acestei „aberaţii”. Eu însă n-am schimbat nimic în versiunea originală, aşa cum vă spuneam, în afară de alfabet, nici măcar nu schimbasem perfectul simplu în perfect compus, pentru că pe atunci era doamne fereşte dacă foloseai undeva perfectul simplu. Se spune că Bucov a vorbit atunci cu lingviştii Vinogradov şi Bernştein. Lingviştii ruşi nu-şi făceau iluzii în privinţa identităţii limbii „moldoveneşti” cu limba română. Dar nici Bucov, nici Cosmescu n-au citit Mitrea Cocor, aşa cum apăruse atunci la Chişinău, pentru că ar fi văzut că este practic identică cu originalul. Tot pe atunci şi Cosmescu a plecat la Bucureşti, unde a fost primit de Sadoveanu în persoană, căruia i-a spus, se vede, despre încercările de traducere a cărţii lui în moldoveneşte. Sadoveanu era foarte supărat, se zice. După aceea, a fost o dată la Moscova şi n-a vrut să se oprească la Chişinău. Pe urmă însă, cînd a văzut că n-am schimbat de fapt nimic, i-a trecut supărarea şi chiar mi-a trimis o carte cu dedicaţie special pentru mine. Nu ştiu ce a vorbit atunci Bucov cu lingviştii ruşi, dar ştiu că după aceea savanţii noştri de la academie au lăsat-o mai încet cu aberaţiile lor despre provenienţa slavă a limbii moldoveneşti.

Mi-aduc aminte cum la facultate Varticean ne demonstra teoria lui despre caracterul slav al limbii şi al poporului moldovenesc. El desena un dreptunghi pe verticală, îl tăia pe diagonală cu o bară şi spunea că limba noastră a fost latină la începuturi, dar cu timpul, sub influenţa factorului slav, s-a transformat într-o limbă slavă, arătîndu-ne pe desenul său partea lărgită care treptat se îngusta în jos.

În anul 1956, cu ocazia unei aniversări a lui Sadoveanu, am fost invitat să mai traduc o dată cartea lui Sadoveanu. M-au întrebat dacă am păstrat varianta cărţii din prima dată. Am zis că am păstrat-o, dar că nu mai vreau să mă apuc de această carte, care şi aşa mi-a făcut destule neplăceri. M-au asigurat însă că nu va apărea ca tradusă. Şi atunci m-am lăsat convins. Din această versiune am scos însă totul ce a fost modificat totuşi în prima variantă: am restabilit toate perfectele simple, toate expresiile curat româneşti şi am dat-o la tipar. Fără ştirea mea, cei de la tipografie au scris pe prima pagină „din româneşte”. Mi-a fost foarte ciudă, dar cel puţin numele meu nu a apărut nicăieri în calitate de traducător. În ciuda acestei inscripţii, pot să zic că s-a făcut o treabă bună. Şi nu este singura pe care am făcut-o în acest sens.

În 1955 am fost responsabil (atunci se spunea „răspunzător”) de ediţie la cartea lui Alexei Mateevici. Ştiţi că în perioada sovietică Limba noastră apărea cenzurată de ultima strofă, unde este vorba de „hram” [îmi recită întreaga strofă]. Şi atunci a trecut aşa, cu acordul tacit între directorul editurii, ceilalţi lectori şi mine; a fost singura ediţie unde Limba noastră a apărut în întregime. După aceasta, din toate ediţiile lui Mateevici se tăia ultima strofă. Datorită acestei ediţii îngrijite de mine, mulţi cititori ai lui Mateevici au putut să se bucure de Limba noastră în versiune integrală. Acum însă, ca şi atunci, nimeni nu şi-a amintit de acest merit al meu, pentru vremea aceea destul de însemnat şi care nu a fost singurul. (...)

Tot la începutul anilor 1950, cînd lucram la editură, am fost implicat fără să vreau într-un scandal care a avut un răsunet destul de mare printre scriitori, dar şi în instanţele superioare. Ion Canna a fost învinuit că a plagiat de la un autor rus (K. Sedîh). Canna, împreună cu traducătorul său de la Moscova, au copiat pasaje întregi din romanul acestui autor şi le-au pus în Dimineaţa pe Nistru. Pînă la urmă a fost prins asupra faptului. Dar pentru ca să scape onorabil de această acuzare gravă, a hotărît să dea vina pe mine, zicînd că aş fi introdus eu aceste pasaje atunci cînd îi redactam cartea. Atît lui Canna cît şi celor de sus le era comod să dea vina pe un redactor mărunt, spălînd astfel onoarea unui „mare scriitor”. Canna era considerat pe atunci o figură foarte importantă în literatura moldovenească, iar ei trebuiau cumva să-i salveze cinstea. Puţin mai rămînea să mi se pună mie acest stigmat în folosul lui Canna. Dar eu nu m-am lăsat utilizat în halul acesta. Am citit atent primul roman al lui Canna, Mama, pe care nu l-am redactat eu, şi am găsit că şi acolo vreo două pagini au fost plagiate de această dată din Tihii Don al lui Şolohov. Cu aceasta m-am dus şi le-am arătat, dovedindu-le că Dimineaţa pe Nistru nu a fost prima tentativă a lui Canna de plagiat. Aşa am scăpat atunci de o pată de care nu ştiu cum m-aş fi descotorosit.

Îmi pare foarte rău că acum cei care pe vremuri erau generaţia tinerilor scriitori au uitat cu desăvîrşire de mine şi de rolul pe care l-am avut în formarea lor literară. Druţă, Vangheli, Vasile Vasilache, dar şi poeţii Condrea, Grigore Vieru, Matcovschi, toţi treceau pe la mine şi-mi lăsau manuscrisele. Eu le citeam şi deşi făceam manuscrisele roşii de însemnări şi corectări, nu-i descurajam. Dimpotrivă, le puneam în valoare meritul, talentul, iar apoi le spuneam obiecţiile. Şi cu aceste observaţii, scriitorii începători puteau să-şi scrie operele de valoare. Druţă de exemplu nu a debutat dintr-o dată cu Frunze de dor. La început a scris multe povestioare despre colhozuri, tractorişti. Scria exact în maniera în care era învăţat de partid. La fel şi Vasilache şi ceilalţi. Iar eu îi învăţam, cu răbdare şi cu tact, că o adevărată literatură nu are prea multe în comun cu ideologia şi că trebuie să-şi curăţe talentul de această ideologie în care ei au crezut din capul locului. La început făceam aceste consultaţii la Uniunea scriitorilor în calitate de consultant literar, iar mai apoi tinerii scriitorii au început să vină la mine în particular, şi atunci vorbeam mult cu ei despre literatură, despre scrierile lor. Uite aşa, încetul cu încetul aceşti scriitori au început să scrie literatură adevărată. Mulţi dintre ei mi-au dedicat mie volumul, şi nu aşa după apariţie, ci chiar cu litere tipografice.

Despre acestea pot să-ţi spun multe, dar ceea ce se petrecea acolo sus nu ştiu, pentru că aproape nimic din ce se întîmpla acolo nu ajungea la noi. Noi puteam doar să facem presupuneri şi speculaţii. De fapt atunci existau două lumi care foarte rar se întrepătrundeau: lumea de sus, cea a Comitetului central, a KGB-ului şi a celorlalte organisme de stat, şi lumea noastră, a scriitorilor de rînd. Aceasta din urmă se împărţea şi ea pe cîteva paliere. Erau scriitorii mai în vîrstă: Bucov, Lupan, Delanu, Istru, Meniuc, sau din partea transnistrenilor Canna, Corneanu, I. D. Ceban. Apoi veneau cei din generaţia mea, cei care au venit după război: eu, Cosmescu, Busuioc, Levit... Şi în sfîrşit veneau scriitorii tineri pe atunci: Druţă, Ion C. Cobanu, Vasilache, Zadnipru, Vieru, Malarciuc. Scriitorii aceştia tineri, spre deosebire de cei vîrstnici şi noi, erau în întregime crescuţi în mediul acesta sovietic, au învăţat în şcoală sovietică, au văzut de la bun început colhozuri, au fost familiarizaţi de la bun început cu lozincile acestea comuniste, pe scurt: au crescut în lumea sovietică pe care noi nu am cunoscut-o nici pe departe înainte. Noi făcusem liceu românesc, armată românească, am crescut în valorile, în cultura şi în limba românească. În plus, am fost cumva forţaţi de circumstanţe să le îmbrăţişăm pe astea noi, sovietice, moldoveneşti. De aceea, noi n-am putut fi cu adevărat sinceri atunci cînd trebuia să facem literatură sovietică. La un moment dat, pe cînd terminam universitatea, m-am întrebat: oare chiar nu sînt în stare să scriu poezii ca ei? Şi am scris şi eu despre colhozuri, despre muncitorii care se duc vesel în grup la muncă, pentru a sluji ţării şi partidului, despre Moldova mîndră etc. Dar după vreo două luni de asemenea încercări, care mi-au fost publicate imediat de altfel, am avut un fel de intoxicaţie. Şi de atunci n-am mai putut scrie deloc. Pe cînd scriitorii tineri, venind cu toţii de la ţară, au fost în întregime produsul acestui regim sovietic. Ei au fost promovaţi stăruitor de acest regim, li s-au dat de toate – undeva au fost poate prea răsfăţaţi -, în schimbul de a scrie ceea ce li se recomanda de sus. Şi ei desigur că au făcut-o fără rezerve, pentru că altceva, altă literatură şi alte valori nu ştiau. Între aceste două lumi – cea a scriitorilor şi cea a conducerii – aproape că nu existau punţi de trecere. Deşi unii dintre scriitori ajungeau să circule de ambele părţi, cei mai mulţi rămîneau de o parte sau de alta. De fapt, mulţi din nivelul acesta de jos foloseau nivelul de sus (puterea) pentru a nimici nişte duşmani. Astfel, puterea servea deseori la înlăturarea adversarilor, acolo jos. Şi acest lucru a avut desigur un efect negativ asupra scriitorilor.

Cimpoi spunea că eu n-am scris literatură pentru că n-am putut să scriu literatura care mi se cerea, preferînd să mă retrag în traducere, în munca de redactor, dar nu este pe deplin adevărat, pentru că au existat scriitori care au scris şi literatură pentru partid, dar au făcut şi literatură adevărată. Eu de fapt, am scris şi pentru mine, aveam pline sertarele de poezii, proze nepublicate. Mihail Dolgan a şi publicat acum vreo doi ani un volum cu versuri inedite de scriitorii moldoveni din perioada sovietică. Şi el începe cu mine în acest volum, mi-a publicat cîteva poezii pe care eu nu le-am editat la timpul lor. În una pornesc de la o imagine, cea a pistolului. Nu toţi au înţeles-o, deşi metafora era cît se poate de clară. Unul mă întreba chiar dacă nu am cumva un pistol acasă. L-am lăsat în pace să înţeleagă ce vrea. Eu de fapt am scris această poezie pentru apropiaţii mei, şi pentru fiecare din ei făcusem o versiune diferită. Pentru soţie o făcusem într-un fel, pentru un prieten o făceam în alt fel, pentru celălalt în al treilea fel, şi în fiecare schimbam cîte un cuvînt - două.

Nu s-a prea făcut în general literatură la noi după căderea regimului sovietic. De ce? Mai întîi, pentru că s-a încetat să se finanţeze literatura. Or nu poţi scrie opere de valoare în condiţiile în care nu ai cu ce trăi. Apoi, această libertate a dezbinat foarte mult lumea scriitorilor; scriitorii au încetat să se mai întîlnească, să-şi recite unul altuia versurile, să-şi citească unul altuia prozele. Nu există un schimb adevărat de idei, de experienţe. Ne aflăm acum într-o mare criză a literaturii noastre şi, sincer să fiu, nu ştiu cînd vom ieşi din ea. Şi nu că nu am avea oameni talentaţi, aşa cum cred unii. Dimpotrivă, avem foarte mulţi şi valoroşi oameni de cultură. Dar ei trebuie valorificaţi, stimulaţi.



[1] Traducere din rusă: „Ce ai spus? Te împotriveşti deciziei Comisiei de stat? Ei bine, atunci scrie aici cu mîna ta că nu eşti de acord cu decizia Comisiei de stat.”

[2] Petrea Darienco, poet moldovean de origine transnistreană.

[3] Ion D. Ceban, autorul unei „Gramatici ai limbii moldoveneşti” care a servit drept îndrumar lingvistic pînă la mijlocul anilor 1950.


http://petrunegura.blogspot.com/2009/01/igor-creu-multe-lucruri-bune-s-ar-fi.html

Comentarii