Monarh versus Preşedinte (sau despre legitimitatea conducătorilor din spaţiul românesc)

De curând a fost făcut public raportul referitor la revizuirea Constituţiei. Raportul, elaborat de o comisie de experţi independenţi, înfiinţată de Administraţia Prezidenţială, nu ţine loc de Adunare Constituantă: acesta face doar recomandări, de care Parlamentul va ţine cont, mai mult sau mai puţin, atunci când dezbaterea va fi declanşată în forul legislativ al ţării. Am parcurs respectivul raport, în primul rând din curiozitate, dar şi deoarece reformei constituţionale şi instituţionale româneşti - o reformă neterminată (o declară şi raportul menţionat) - îi lipseşte, printre altele, legitimitatea. Cum adică? Urmează să vedem…

Dacă pornim de la însăşi “naşterea” statului român modern - de la care, în această lună, se împlinesc 150 de ani - trebuie să remarcăm că, deşi era monarh (principe), “Domnul Unirii” a fost ales de către Adunările Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Adică, parlamentele celor două principate dunărene au ales un domnitor, întocmai cum multe parlamente din diverse state actuale aleg preşedintele ţării respective. Nu era, însă, pentru prima dată când o Adunare alegea un domnitor: regula fusese instituită prin Regulamentele Organice, dar, deşi era o regulă, a fost aplicată doar o singură dată: în 20 decembrie 1842/1 ianuarie 1843, Adunarea Obştească Extraordinară a Ţării Româneşti l-a desemnat, pe cale electivă, pe Gheorghe Bibescu în calitatea de domnitor al principatului. Revenind la 1858: cum cele două Adunări fuseseră şi ele alese de popor (sau cât reprezenta din acesta, atunci, numărul de cetăţeni cu drept de vot), Cuza avea legitimitatea populară a ambelor principate.

De acest lucru erau conştienţi şi reprezentanţii “monstruoasei coaliţii” când l-au determinat pe Cuza să abdice, în februarie 1866 (în paranteză fie spus, Cuza nici nu s-a opus, considerând că, oricum, odată înfăptuite reformele pe care şi le propusese, rostul său ca domnitor se încheiase). Cuza utilizase primul “apelul la popor” în primăvara lui 1864, când alegătorii au fost chemaţi pentru prima dată la plebiscit spre a legitima atât dizolvarea unui parlament anti-reformator, cât şi modificările pe care voia să le realizeze Convenţiei de la Paris. De aceea, în primăvara lui 1866, Locotenenţa Domnească a mai organizat un “plebicist”, care avea rolul de a legitima urcarea pe tronul Principatului României a lui Carol de Hohenzollern-Siegmaringen. Am menţionat, cu un alt prilej, că rezultatul plebiscitului a fost favorabil.

De acum încolo, succesiunea conducătorilor români s-a făcut în cadrele monarhiei constituţionale, confirmate prin Constituţiile din 1866 şi 1923. Pe această bază, Carol I - devenit rege la 10 Mai 1881 -, a putut preciza cine îi va fi urmaşul la tron, în condiţiile în care nu a beneficiat de urmaşi. A fost desemnat, cu mult timp înainte de a deveni rege, nepotul său, Ferdinand. Acesta a urcat pe tronul României în septembrie 1914, după 48 de ani de domnie ai unchiului său.

Ferdinand a avut însă fericirea de a fi încoronat la Alba Iulia, în 1922, drept rege al tuturor românilor, peste o ţară “dodoloaţă”, înfăptuită după triplele Uniri din 1918. Totuşi, nu a avut parte de o domnie prea lungă, părăsind această lume în 1927. Cum fiul său Carol renunţase la tron, rege a devenit fiul acestuia, Mihai, care, fiind minor, era tutelat de o regenţă condusă de Patriarhul României, Miron Cristea.

Nehotărâtul şi veşnic îndrăgostitul Carol s-a răzgândit însă, şi, revenind în 1930 în ţară, a fost încoronat rege, în locul fiului său. Domnia sa, foarte controversată, este răspunzătoare, în bună măsură, de dezastrul hotarelor ţării din 1940 (chiar dacă, pe de altă parte, nu trebuie uitată contribuţia benefică a Regelui Carol al II-lea la dezvoltarea culturală interbelică a României). Acest fapt explică gestul lui Antonescu, care, imediat după desemnarea sa ca prim-ministru, i-a cerut regelui să abdice. În comunicatul său către ţară, din septembrie 1940, Carol al II-lea nu a utilizat termenul “abdicare”, ci expresia “renunţare la tron”, în favoarea fiului său (gândind-se, poate, la o nouă revenire, în vremuri mai bune pentru el…). Oricum, această dublă “rocadă” tată-fiu, a prilejuit remarca profesorului meu de istorie din liceu, Marius Moga, potrivit căreia România este singura ţară unde tronul se moşteneşte din tată-n fiu şi din fiu în tată…

Antonescu era şi el conştient de pericolul nelegitimităţii puterii sale. După “limpezirea apelor” pe plan intern (înlăturarea de la putere a legionarilor), a făcut apel, şi el, la plebiscit, în martie 1941, acesta confirmând schimbarea raporturilor de putere internă din România. Formal, şeful statului era Regele Mihai, dar, până la 23 august 1944, adevăratul “Conducător” al României avea să fie Ion Antonescu.

Înlăturarea de la putere a mareşalului, în vara anului 1944, îl readucea - şi practic - pe rege în ipostaza de şef al statului. Folosind această postură, Regele Mihai a desemnat prim-miniştrii ce au condus ţara până la începutul anului 1945. Atunci, ţinând cont şi de prezenţa armatei sovietice în ţară, i-a fost impus ca prim-ministru, dr. Petru Groza, un apropiat al comuniştilor. Este demn de menţionat şi modul cum a fost “legitimată” de către Vîşinski, această “propunere” de premier: bătând cu pumnul în masă în biroul suveranului României, şef al unui stat independent şi strigând: “Ialta sunt eu!”… “Obiceiul” oarecum mojicesc avea să fie urmat, de unul asemănător, câţiva ani mai târziu, de Hruşciov, care a bătut cu pantoful în masă, la o Adunare Generală a ONU…

Revenind la primii ani postbelici ai României, tot pe baza legitimităţii sale de şef al statului, Regele Mihai a declanşat “greva regală”, tot în 1945, cu succese minore: acceptarea în Guvernul Petru Groza a câte unui reprezentant al PNŢ, respectiv PNL. Aceasta nu a schimbat prea mult datele politicii interne româneşti. Alegerile organizate la sfârşitul lui 1946 au fost “câştigate” de comunişti şi aliaţii lor, aplicându-se în practică, strălucit, vorbele spuse de “tătuca” Stalin: “Nu contează cine organizează alegerile, ci cine numără voturile!”… Nu vom insista prea mult pe această temă, dar în lucrări recente, Virgiliu Ţârău, Dinu C. Giurescu, Voicu Bodocan, etc. au evidenţiat marea fraudă electorală organizată de comunişti în noiembrie 1946. Există documente, care nu au fost distruse de comunişti, care evidenţiază faptul că în judeţe precum Someş, Cluj, Turda, Baia, Vâlcea, ş. a., datele au fost falsificate, rezultatele fiind practic inversate, în favoarea Blocului Partidelor Democrate, controlat de PCR… (nomenclatura şi diviziunile administrative din trecut ale ţării se pot găsi pe site-ul http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/index.htm, secţiunea “Hărţi analitice”, capitolul “Diviziuni administrative”)

Parlamentul astfel “emanat” mai avea doar un “obstacol” de înlăturat: Regele Mihai. După aproximativ un an de la alegerile din 1946, a venit şi acest moment. Între timp, comuniştii îşi consolidaseră puterea în ţară. De asemenea, păstrarea, temporară, a monarhiei ca formă de guvernământ fusese necesară şi pentru a dovedi, pe plan internaţional, la semnarea Tratatului de Pace de la Paris (la începutul lui 1947), calea politică “democratică” aleasă de România după război.

În după-amiaza zilei de 30 decembrie 1947, Regele Mihai a fost “sfătuit”, cu “bunăvoinţă”, să abdice. S-au folosit ameninţările voalate (Gheorghiu-Dej venise înarmat, Palatul Regal era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice cu exteriorul fuseseră tăiate), şantajul (în caz de refuz urmau să fie executaţi mai mulţi tineri arestaţi la manifestaţia în cinstea Regelui din 8 noiembrie, ziua onomastică a suveranului)… În aceste condiţii, Regele a acceptat abdicarea. În aceeaşi seară, a fost proclamată “republica populară”. În locul monarhului, a fost desemnat de către Adunarea Deputaţilor, un “prezidiu” al republicii, condus de Mihail Sadoveanu.

Acesta a fost înlocuit, în aprilie 1948, de un alt “prezidiu”, de această dată al Marii Adunări Naţionale, condus de Constantin I. Parhon, până în iunie 1952. Următorii conducători ai prezidiului MAN au fost dr. Petru Groza - până în ianuarie 1958 - şi Ion Gheorghe Maurer - până în martie 1961, când acest organism a fost înlocuit de un Consiliu de Stat al RPR, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, până la moartea sa, în martie 1965.

Gheorghiu-Dej a “inaugurat”, pe de-o parte, sistemul de “rotaţie a cadrelor” în funcţiile de conducere, iar pe de alta, un “principiu” al “conducerii colective”, spre a evita cumularea de către aceeaşi persoană a mai multor funcţii. În august 1965, republica populară a fost transformată în republică socialistă. Devenit din martie 1965 doar conducător al partidului, Ceauşescu l-a păstrat o vreme în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat pe Chivu Stoica, înlăturându-l abia în decembrie 1967, după ce îşi consolidase poziţia în PCR. După mai mult de 6 ani în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, în martie 1974 a venit momentul pentru “marele pas”: crearea funcţiei de “preşedinte al republicii”, bineînţeles, pentru “iubitul conducător”, “cel mai ales între eroii neamului”, Nicolae Ceauşescu. A fost revizuită, rapid, constituţia RSR, iar la 28 martie 1974, ales în unanimitate de MAN, Ceauşescu a depus jurământul ca primul preşedinte al României. Trecem cu vederea peste faptul că imaginile, publicate pe larg în presa oficială a vremii, îl reprezintă pe “iubitul conducător”, la depunerea jurământului prezidenţial, ţinând în mână un sceptru, atribut al puterii monarhice, nu republicane… Oricum, înconjurat de o adevărată “camarilă” (fapt prin care “epoca de aur” seamănă cu perioada dictatorială a lui Carol al II-lea), Ceauşescu se vedea întemeietorul unei “dinastii” comuniste.

Şi, precum era “reales” la fiecare congres al PCR, MAN l-a tot “reales” pe Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al ţării în 1979, 1984 şi 1989… Până când a fost răsturnat şi, în locul lui, ca o altă “emanaţie”, de această dată, a “revoluţiei” a fost constituit, în decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale, coordonat de un Consiliu al FSN, în fruntea căruia se afla, “cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, Ion Iliescu. În urma protestelor din ţară contra transformării FSN în partid politic, în februarie 1990 a fost înfiinţat Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională (CPUN), condus tot de Iliescu…

Acest CPUN a redactat multe acte cu caracter legislativ, între care şi decretul-lege prevăzând organizarea de alegeri generale la 20 mai 1990, în Duminica Orbului… Alegeri “generale”, adică parlamentare şi… prezidenţiale… Dar… pe ce bază se organizau cele prezidenţiale? Pentru preşedinte, dar în fruntea cărei republici? Păi, a celei proclamate de comunişti, în 1947, cum altfel? Nici vorbă de dezbateri serioase în mass-media - cu prezentarea argumentelor pro şi/sau contra republicii, respectiv monarhiei - de organizarea, ulterioară, a unui referendum privind forma de guvernământ şi abia pe urmă, dacă poporul decidea să rămână republică să se fi organizat şi alegerile prezidenţiale… Aşa, noua posibilă republică ar fi devenit altceva decât cea instaurată în 1947, prin ameninţări şi şantaj…

Au trecut alegerile din 20 mai, Parlamentul a elaborat o Constituţie, adoptată prin referendum, în decembrie 1991, o Constituţie care spune, “pe nerăsuflate”, că România este republică… Afirmaţia a fost menţinută şi în Constituţia revizuită în 2003 şi adoptată (şi nu prea) tot prin referendum… Mai mult, în recentul raport al comisiei prezidenţiale de revizuire a legii fundamentale a statului, pe lângă faptul că nu se suflă o vorbă despre (măcar) o ipotetică alternativă la forma republicană de guvernământ, la pagina 84, se afirmă răspicat: “Comisia recomandă declararea ca nerevizuibilă a următoarelor elemente:

- forma republicană de guvernământ;…”

În aceste condiţii, toţi preşedinţii republicii din 1990 încoace - Ion Iliescu (două mandate: 1990-1992, 1992-1996), Emil Constantinescu (1996-2000), iar Ion Iliescu (al treilea mandat: 2000-2004) şi Traian Băsescu (2004-prezent) - sunt demni urmaşi ai primului preşedinte, Nicolae Ceauşescu (care, după ce că a fost primul, este cel mai “tare” şi în număr de mandate - patru: 1974-1979, 1979-1984, 1984-1989, martie-decembrie 1989). Iar ultimul şef de stat al României, desemnat legitim, a fost Regele Mihai I (1927-1930 şi 1940-1947), prin succesiunea, ca moştenitor, pe linia începută, după confirmarea sa prin plebiscit, de Carol I (1866-1914) şi urmată de Ferdinand (1914-1927) şi Carol al II-lea (1930-1940).

Închei cu precizarea că materialul de faţă nu se vrea, în nici un caz, o pledoarie pentru monarhie. Ca de obicei, doar am mai “ridicat” o problemă… Şi cu o constatare, în atenţia celor care se vor înscrie în cursa pentru preşedinţie din toamnă: o “regulă” respectată de toţi cei 4 preşedinţi ai României de până acum, este că au în numele de familie sufixul românesc tipic -escu…


http://paganelis.wordpress.com/2009/01/16/monarh-versus-presedinte-sau-despre-legitimitatea-conducatorilor-din-spatiul-romanesc/

Comentarii