“Răscoala de la 1907″, scenariul pregătit de Imperiul Austro-Ungar

rascoalaCine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi. Nu întâmplător, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în 1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo: execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii dosarelor de către însuşi regele Carol I.

Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja. Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

Un plan secret al Imperiului Austro-Ungar

Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială, anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo - Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata valabilitatea axiomei.

Alois Aerenthal, ministrul de externe al Imperiului Austro-Ungar

Alois Aerenthal

Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria - Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Herţegovinei, populată în special de sârbi, la Austro-Ungaria, cerând compensaţii şi protestând vehement. Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos. Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Şerbiei. Cauza sârba trebuia abandonată…

Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.

România, piedică în gloria Imperiului Austro-Ungar

Imperiul Austro-Ungar

Imperiul Austro-Ungar

O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi Serbia, avea teritorii naţionale şi populaţii asuprite de dubla monarhie; şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.

Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia, solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea şi “salvarea” situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor transilvăneni.

Reţeaua de spionaj a lui Eidinger

Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.

Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va “lucra” şi cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale căror “articole erau scrise” - mărturisea acelaşi Günther - “pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acţiune.

Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

Flămânzi, satul de unde Imperiul Austro-Ungar a aprins fitilul

Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic.

Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ, arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.

Campania mass-media din umbră

1907La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau “marile masacre”. Titlurile vuiau: “Refuz de a ieşi la munca câmpului”, “Ridicarea recoltelor cu forţa”, “Se trage în ţărani“.

Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei: “Ziarele răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul şi Universul. Din acest moment apare într-adevăr şi răscoală reală, căci ziarele relatează - fals - ştirea conform căreia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revoltă, s-au şi semnat contractele atât de dorite de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar şi o… răscoală”.

Răspândirea răscoalei

În luna martie, răscoala se extinde, pe acelaşi tipar şi cu ajutorul aceloraşi agitatori. Sunt cuprinse judeţele Iaşi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamţ, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se arată incapabil de a controla situaţia. Primul ministru, “Nababul” Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel puţin ciudat, solicitând reprimarea răscoalei “cu cea mai mare fermitate şi blândeţe”. Alţi fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plată a Austro-Ungariei şi deci refuza să ia vreo măsură imediată.

Două personaje au realizat însă gravitatea situaţiei: Take Ionescu şi Carol I. Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi apără deloc pământurile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia imediată. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere şi venirea liberalilor, sprijiniţi de Take Ionescu, pentru a pune capăt răscoalei (12 martie 1907). Pasiunea pentru şosele a spionilor creaţi la şcoala lui Eidinger a început de-acum să dea roade. Urmând liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: “oameni călări mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, pradând, dând foc, omorând”.

Interesant este ca în multe locuri, după cum arata rapoartele, “ţăranii s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţi”. Dar în alte zone, jaful şi crima au întunecat judecata, ţăranii alăturându-se agenţilor imperiali.

Presa de la Viena, extrem de interesată de răscoala din România

De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult exagerate, despre răscoală, presa vieneza n-a găsit un alt subiect mai interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră. Carol I se miră chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de “depeşile fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin răspândirea acestor depeşi … acest ziar a publicat toate ştirile posibile”. Imediat, presa internaţională a începuta să anunţe iminenta prăbuşire a României.

Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o intervenţie dură. La 26 martie, după ce “intuiţia” remarcabilă a lui Aerenthal se împlinise, el anunţă “că nu poate privi cu indiferenţă răscoalele care bântuie România [...] Trebuie să ne ocupăm de marile tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă”. Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o intervenţie dincolo de Carpaţi. Se părea că în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.

Împăratul Franz Joseph al Austriei sprijină România

Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil. Carol I i-a înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au operat aproape 10.000 de arestări.

Imparatul Franz Joseph

Imparatul Franz Joseph

Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală data planului lui Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o intervenţie militară în România, a protestat vehement. Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau de aceeaşi vârstă. În plus, regina Elisabeta se înţelesese foarte bine cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei. Astfel ca Aerenthal nu numai că nu a primit regeasca susţinere, ci Carol a fost cel căruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea răscoalei. Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.

Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi. Ca atare, pe când Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar şi-a făcut datoria. La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.

O enigmă care a tulburat generaţii

Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni năuciţi de cele întâmplate. O enigmă a persistat însă: de ce Carol I a solicitat lui Brătianu ca toate actele răscoalei şi ale represiunii să nu rămână în arhive? Explicaţia oficială a fost ca regele nu dorea o judecare a foştilor miniştri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere. Motivul nu stă însă în picioare, căci regele interzisese deja două procese similare - al liderilor conservatori din 1871-1876 şi cel al lui I.C. Brătianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu îşi aminteşte că regele le-a declarat conservatorilor că dacă persistă în intenţia de a-l judeca pe Brătianu, el va merge zilnic cu trăsura la închisoarea lui Brătianu şi îi va încredinţa guvernul, “amândoi conducând ţara de la puşcărie”.

Se ştia clar că regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui să fie judecat şi că va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru. Însuşi I.I.C. Brătianu, care avea tot interesul ca aceste documente să fie ascunse, a protestat în faţa regelui pentru preluarea lor. Răspunsul adevărat trebuie căutat însă în originea evenimentelor. Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele răscoalei, rămânerea României în alianţă cu ea său alături de Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianţa cu acestea, respectiv cu Germania natală, reprezenta visul etern al lui Carol. Vis care îl va duce însă în mormânt, când se va prăbuşi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat să intre în război de partea Germaniei. Pentru a apăra acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care arătau clar că Austro-Ungaria - aliată noastră, dar şi a Germaniei - încercase desfiinţarea ţării. Iar Carol I n-a putut să accepte prezentarea unui asemenea adevăr.


http://www.lovendal.net/wp52/rascoala-de-la-1907-scenariul-pregatit-de-imperiul-austro-ungar/

Comentarii