Dinu C. Giurescu - UZURPATORII

Autor: Dinu C. Giurescu
Editura: Vremea


Există un soi de cărţi care te fericesc tocmai prin aceea că te indispun teribil. În primă instanţă, aceast amalgam de stări sincronice te buimăceşte. Ajungi să exclami zăpăcit “Măi, da’, până la urmă … ce-mi face cartea asta?”. La o privire mai atentă – mai ales după ce ai închis cartea – lucrurile încep să se limpezească într-o separaţie: te-a îmbucurat referinţa dar te-a mâniat referentul. Rapid spus, îţi convine de minune demersul, însă te incomodează vizibil înţelesul lui. Îndeobşte, intri în asemenea posturi în cazul romanelor-jurnal, când te simţi de parcă ai dat peste cineva care tocmai se dezbrăca. Ameţeala poate apărea, la limită, citind poezii licenţioase, care pun reflectoare impudice peste semiîntunericul candid al zonelor erogene. Uzurpatorii. România - 6 martie 1945 - 7 ianuarie 1946 lui Dinu C. Giurescu este jurnalul licenţios al României anului 1945. Autorul, istoric insistent al acelor vremuri (vezi “Imposibila încercare…”, “Guvernare Nicolae Rădescu” sau “România în al doilea Război Mondial”), luminează indecent un trecut nevralgic dar obligatoriu. Pe coperta patru citim: ”Cum a fost posibil ca ţara să intre silită în tipare ce erau respinse de cel puţin 90% din locuitorii ei?. Iată o întrebare sensibilă, indispensabilă … dar perfect retorică.

Urmărind apoi primele 150 de pagini ai senzaţia că citeşti o reţetă mult prea detaliată. Ceea ce, la o interpelare rapidă, ai ştii să spui (România-budincă a intrat sub aripa sovietică cu multă minciună-brânză dulce şi un strop de indiferenţă occidentală-zahăr vanilat), apare explicat pas cu pas, apare istoria oului, şi Cristofor Columb, înveţi cum se sparge, ce conţine, afli că nu-i bun pentru colesterol, îţi este explicat unde să arunci cojile şi cine a fabricat găleata şi sacul de gunoi. Atâta ar mai lipsi, o reluare exegetică a acestui hiper-meticulos demers.

Să extragem, totuşi, câteva bomboane. În timp ce armata română era încă pe front şi trupele sovietice intrau în Bucureşti cu blindate şi propagandă, regele Mihai semna decretul de investire al guvernului Groza sub ultimatumul dat de Vîşinski. „Moarte fasciştilor!”, „Jos trădătorii!”, „Strângeţi rândurile, înfăptuiţi reforma agrară” … lexiconul obişnuit. Într-adevăr, Gheorghe Gheorgiu-Dej, poet iconoclast, îl foloseşte mai pastelat: „Cetăţeni, nu aveţi nici un pic de şovăială faţă de aceşti câini turbaţi. Unde-i întâlniţi, loviţi-i cu toată hotărârea, striviţi-i.Demascaţi pe orcine încearcă să apere pe aceşti bandiţi hitlerişti”. Cine schimba între timp vipuşca şi svastica pe palton şi bască de muncitor pe la colţuri? Mii de legionari au fost admişi încă din februarie 1945 cadrele P.C.d.R, o soluţie la îndemână pentru punerea în funcţiune a unei administraţii autoritare gata-exersate.

Continuăm cu o reacţie delicioasă, prin grosolănie şi tact, din partea lui Churchill: „În caz de necesitate, s-ar putea acorda refugiu Regelui şi Reginei-mamă”. Thanks a milion, buddy! Autorul aduce argumente serioase pentru ideea că Occidentul era prost informat, de aceea n-a intervenit. Ipoteză credibilă, explicaţie perfectă, până la Conferinţa de la Postdam, când discuţia despre România, declasificată în anii ’90, a decurs astfel: (Truman) „Cerem reorganizarea guvernelor satelite pe principii democratice convenite la Ialta”, (Churchill) „A fost coborâtă o cortină de fier”, (Stalin) „Poveşti!”. Atât. Epurarea administrativă a mers pe principiul deliberării ambigue: formulăm îndeajuns de vag, încât oricine poate apărea drept „trădător de ţară”, „fascist”, „legionar” ş.a. De exemplu, primea bilet pentru Gherla şi Aiud oricine a făcut şi face „propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi Uniunii Sovietice”.

Ce însemna mai exact „propagandă ostilă”, rămânea la o semnătură distanţă din partea unui primar, a unui şef de sindicat, a unui coleg. Pentru un plus de eficacitate, au instituit principiul retroactivităţii legii penale – „orice persoană putea fi arestată şi condamnată pentru acţiuni făptuite cu ani în urmă, când legile nu incriminau astfel” –, au plămădit Tribunalul Poporului (atenţie 1!) care era ales prin tragere la sorţi din liste alcătuite de guvern, şi – altă inovaţie – „acuzatorii publici”. Aceştia erau numiţi de Ministerul de Interne dintre civilii cuminţi şi (atenţie 2!) aveau dreptul de a emite mandate de arestare şi de a instrumenta dosare. În cazul proceselor mai importante (care ar fi putut ridica oaresce sprâncene de îndoială), cum ar fi cele ale ziariştilor Ion Dumitrescu, Pamfil Şeicaru, Romulus Dianu, acuzatorii publici obişnuiţi au fost lăsaţi literalmente afară şi înlocuiţi cu nume mai sonore: Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu. De afară însă, pentru primele pagini din Scânteia, aceştia au „exprimat voinţa democratică a poporului” clătinând frenetic pancarde şi (atenţie 3!) aruncând simboic cu pietre în geamul sălii de judecată.

To make a long story short, suveranul nu mai avea nicio putere şi – plecat în noiembrie 1947 la Londra pentru nunta reginei Elisabeta a II-a –, s-a întors în ţară doar cât să-şi facă bagajele pentru că în decembrie a fost silit să abdice. Eventualele probleme de istorie naţională au fost imediat împiedicate, căci după epurare şi colectivizare a urmat rescrierea istoriei şi propaganda în Învăţământ.

Am trivializat, recunosc, marea dramă naţională a desenelor de după Ialta. Stalin, Roosevelt şi Churchill stăteau cu pixurile în mână şi noi am avut nenorocul de a fi în calea Rusiei către Mediterană. Există feluri de a explica procesul efectiv al ruperii de Occident, autorul nostru îl propune unul dintre cele mai „cu amănuntul”, însă faptul rămâne atât de simplu: a fost aruncată felia şi partea cu unt şi gem a căzut cum se poate mai rău.

Dacă tot am supărat adepţii reexaminărilor scrupuloase, mi-am promis că nu mă voi ierta dacă nu sfârşesc recenzia cu un banc al anilor ’50, la care face aluzie şi autorul. Un individ posibil reacţionar urla pe stradă: „Aaah, regimul ăsta, nu-l mai suport. Aaah, ce regim prost, e infernal”. Un miliţian îl acroşează numaidecât: „Cum îţi permiţi să spui acestea? Te arestez imediat”. Individul explică: „Nu, domnule miliţian, doctorul mi-a prescris un regim şi nu-l mai suport”. Miliţianul, relaxat, îi spune să plece, totuşi acasă, dar îl întreabă curios: „Dar cum îl cheamă pe acest doctor nesăbuit?”. „Dr. Petru Groza”. Şopârle …


http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/octav-popa/pofta-buna-romania-uzurpatorii/

Comentarii