Memoriile lui Bartolomeu Anania


Aldine - Memoriile lui Bartolomeu Anania
Cand o inalta fata bisericeasca, ajunsa la rangul de mitropolit ca IPS Bartolomeu pune pe hartie povestea vietii sale avem o alta atitudine decat in fata unor memorii obisnuite. Dan C. Mihailescu, vorbind despre cartea impozanta de aproape 700 de pagini, aparuta la Polirom, a asezat-o alaturi de Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt, de Jurnalul lui Sebastian si de Inchisoarea noastra cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. O mai onoranta situare nici nu se putea! Teologul Razvan Ionescu i-a dedicat volumului o exegeza ampla si analitica.

Departe de-a face aici o cronica de carte nu pot decat sa-i invit pe oamenii de diverse profesii sa se apropie de aceasta formdabila marturie si s-o citeasca. Fara sa se grabeasca. Cu un talent literar remarcabil IPS Bartolomeu Anania face din viata sa o poveste fluenta care pana la urma inseamna nu mai putin de 60 de ani din secolul XX si concentreaza astfel secvente capitale ale istoriei contemporane.

Inaltul ierarh are 88 de ani, nascut in 1921, in judetul Valcea. Este de o seama asadar cu regele Mihai, apartine generatiei greu incercate a razboiului, dar care dovedeste o longevitate incredibila. Valeriu Anania pe numele sau de scriitor a trecut prin multe, dar nu se considera un erou, nicidecum un martir. Are insa minima demnitate a aceluia care vrea sa marturiseasca si considera ca orice marturie, mai ales cand sorocul nu e departe, are o valoare supraindividuala si angajeaza resurse speciale din marturisitor. As cita un fragment din final: " Miscarile studentesti de mase numite de unii Revolutie , de altii Evenimente, m-au surprins in starea unor cumplite dureri lombo-sciatice asa incat sechestrat in casa am urmarit totusi la televizor, chiar in dubla dimensiune. Fiind aproape de centru auzeam impuscaturile din Piata Palatului, deopotriva si prin micul ecran, si de-a dreptul prin ferestre si pereti.

Se trezea in mine adolescentul care participa la demonstratia anticarlista din 1940, precum si tanarul calugar care conducea greva studenteasca din Cluj in 1946, dar boala ma obliga sa fiu cuminte. Nu, imi ziceam, chiar daca picioarele te-ar tine, tot n-ar fi indicat sa iesi in strada, ai facut puscarie sub eticheta de legionar si daca te urmareste cineva compromiti revolutia... Elicopterul cu care fugeau Ceausestii l-am vazut aevea pe fereastra zburand pe deasupra blocului in care locuiam iar pe micul ecran l-am vazut pe patriarhul Teoctist cum astepta pe scara televiziunii sa-i vina randul in studio si cum odata ajuns acolo a salutat libertatea cu un suras care nu izbutea sa fie decat rictus.." Dar sa ne intoarcem in timp, mai bine de patru decenii, si sa vedem imprejurarile in care poetul si dramaturgul de mai tarziu Valeriu Anania s-a decis sa lase in urma viata de mirean si sa intre in monahism. Marturisirea lui nu are nimic patetic si este de o sinceritate dezarmanta.

"De ce am facut-o nu sunt nici azi in stare sa spun. M-am intrebat adesea privind in urma daca nu cumva mi-a fost frica de razboi, daca nu cumva incercam romantic o aventura dupa modelul lui Arghezi, oricum e cert, nu am facut-o din vocatie, nici nu a fost rezultatul vreunei premeditari. Daca cu numai o zi inainte mi-ar fi spus cineva ca ma voi face calugar, mi-as fi batut joc de el..."
Iata asadar o depozitie fara ascunzisuri, sincera, directa. Un parinte arhimandrit care a imbracat rasa monahala in 1941 are curajul si demnitatea sa recunoasca dupa atata amar de vreme ca ce s-a intamplat intr-o vreme cand nici nu incepuse razboiul cu rusii nu este deloc rezultatul unei vocatii. Sa tragem concluzia de aici ca toata activitatea sa depusa din acel moment incolo pana in prezent cand ocupa un inlalt rang bisericesc nu mai are valabillitate? Se stie, uneori primul impuls e inselator si doar in timp se verifica metalul nobil. Existenta sa plina de incercari e chiar dovada bunei alegeri.


IPS Bartolomeu a fost un spirit nationalist caruia nu i-au placut jumatatile de masura cand e vorba de tara sa. Iata evocarile sale despre primavara clujeana a lui 1946. "si totusi in acel Cluj nu comunismul era principala preocupare a vietii academice ( exista credinta si speranta generala ca puterile occidentale vor reinstaura democratia de tip clasic ), ci problema ungureasca, problema veche si reinnoita acum, cand stapanirea maghiara fusese alungata din Nordul Ardealului. Daca romanii se intorceau acasa si traiau din plin sentimentul biruintei, ungurii nu ezitau sa-si arate dusmania fata de aceasta victorie si sa popularizeze printre ai lor ideea ca biruinta romaneasca e trecatoare si ca Ardealul va fi redat Ungariei pe cale diplomatica. Maghiarii contau enorm pe relatiile lor cu Occidentul... refuzau sa vorbeasca romaneste in localurile publice, injurau pe limba lor si nu o data s-au petrecut acte de provocare directa asupra studentilor care purtau o panglica tricolora la butoniera..."


Urmeaza apoi momentul recunoasterii integritatii Ardealului romanesc la conferinta de pace de la Paris, ceea ce a determinat un val extraordinar de patriotism care a cuprins intreaga studentime. "Multimea s-a incolonat si s-a indreptat spre resedinta episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, de pe calea Motilor. Prea sfintite, i-am spus, studentimea romaneasca a venit sa stearga scuipatul unguresc de pe obrazul sfintiei voastre, I-am sarutat obrazul si mana in ovatiile celor de fata. Mult mai tarziu cand l-am reintalnit pe episcopul Hossu la manastirea Caldarusani unde se afla in surghiun si-a amintit cu mare emotie de aceasta scena." Cam asa a fost acel mai 1946, culminand cu ziua regelui pe zece ale lunii. Sunt lucruri traite pe care tinerii de acum le pot privi cu distanta si apatie. Dar acestea au fost vremurile care cereau din partea tuturor un frumos si nobil angajament. Tocmai prin aceasta sunt puternice memoriile de fata, Scot in relief angajamentul, participarea, pasiunea de-a domina vremurile cand vremurile au vrut cu tot dinadinsul sa te incalece.


Fireste, episodul care va starni destule controverse este legat de Aiud, mai exact ce s-a intamplat dupa 1958, cand comandant era fostul chestor de politie Gheorghe Craciun, ajuns colonel de securitate si ditamai comandantul de penitenciar. Este vorba de sinistrul personaj care in ultimii ani, inainte sa moara, declara fara rusine ca le-a creat detinutilor conditii bune de viata, de vreme ce acestia au supravietuit in mare parte si au ajuns chiar oameni de vaza. Acest personaj a pornit atunci reeducarea incercand sa clinteasca convingerile celor arestati. Cine a rezistat? Cine a cedat? Cine a semnat pactul cu diavolul? Cine nu? Aici IPS Bartolomeu are niste observatii foarte neplacute la adresa lui Sandu Tudor, ieroschimonahul Daniil, care inainte de sfarsitul sau tot la Aiud, ar fi sprijinit reeducarea (p. 327). S-o credem pe sfintia sa? Evident, memoriile nu sunt scrise cu mana pe evanghelie, dar venind din partea unui slujitor al Bisericii e ca si cum ar fi fost facute sub juramant.

Oricum, avand in vedere ca Sandu Tudor ar putea sa intre acum in atentia Sfantului Sinod pentru a fi canonizat asemenea marturii taman din partea unui membru al sinodului nu pica deloc bine si intr-adevar nu stim ce sa mai zicem.
Pana la urma, marinimie suprema, toti murim sub Hristos. Chiar si marii apostati tot in numele Domului se duc pe lumea cealalta. Daca viata fiecaruia este o sinteza de lege si mister, cu atat mai mult aceste memorii imbina temute contrarii. Jertfa e imponderabila. Sau parafrazand o vorba celebra, cerneala scriitorilor a aproape la fel de importanta ca sangele martirilor...


Romania Libera

Comentarii

  1. dumnezeu sa-l primeasca an rai ca a suferit destul pe pamant ,prin anchisorile comuniste ,am citit azi ce a scris mai sus ,viata nu anseamna sfarsitul ci abia anceputul ,o familie din germania fugita de comunisti si securisti din ani 8o.

    RăspundețiȘtergere
  2. Stalpi ai credintei noastre strabune, ne parasesc din aceasta viata vremelnica, unul cate unul.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu