Evoluţia României din prima jumătate a secolului al XX-lea

Evoluţia României din prima jumătate a secolului al XX-lea este caracterizată de marile realizări datorate războaielor balcanice, realizării Marii Uniri, a iluziilor legate de alianţele interbelice, dar şi marilor deziluzii provocate de pierderile teritoriale datorate creşterii politicii revizioniste la sfârşitul perioadei, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În 1914 a început Primul Război Mondial. Deşi făcea parte din Tripla Alianţă, România s-a declarat neutră la începutul conflictului. Regele Ferdinand împreună cu liderul liberal J.I.C.Brătianu au discutat cu reprezentanţii Triplei înţelegeri, care insistau a România să intre în război de partea acesteia. Intrarea în război însă era strâns legată de problema întregirii naţionale. în august 1916, au fost perfectate înţelegerile cu Franţa, Rusia şi Anglia, motiv pentru care România a intrat în conflict de partea Antantei, în noaptea de 14/15 august armata română a trecând Carpaţi în Transilvania. La sfârşitul războiului, în 1918, s-a format România Mare.

Desfaşurându-se în contextul afirmării pe plan internaţional a principiului autodeterminării şi al celui al naţionalităţilor, unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu Regatul României s-a realizat în mod diferit în etape trecând de la autonomie, la independenţă şi unire.

Primul teritoriu unit cu România a fost Basarabia. Aceasta a fost ocupată de către Imperiul Ţarist în 1812 şi transformată în gubernie. în martie 1917 s-a format la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, acesta a organizat în octombrie „Congresul ostaşilor moldoveni" care a proclamat autonomia Basarabiei şi a decis constituirea Sfatului Ţării în calitate de organ reprezentativ, condus de Ion Inculeţ. Pe 2 decembrie

1917, a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească.În contextul agitaţiilor bolşevice, la cerea Sfatului Ţării guvernului român a trimis trupe pentru menţinerea ordinii, motiv pentru care Rusia a rupt relaţiile diplomatice cu România. După ce pe 24 ianuarie 1918, a fost proclamată independenţa, pe 27 martie 1918 tot printr-o decizie a Sfatului Ţării, s-a hotărât unirea Basarabiei cu România. Decizia a fost sancţionată de regele Ferdinand prin Decretul regal din 22 aprilie 1918.

Bucovina a fost ocupată de austrieci în 1775.La 14 octombrie 1918 a fost convocată o adunare naţională la Cernăuţi. Proclamându-se Adunare Constituantă ea a hotărât „unirea Bucovinei integrale" cu celelalte provincii româneşti din Imperiul Austro-Ungar într-un stat naţional independent şi formarea unui Consiliu Naţional şi a unui Birou Executiv condus de Iancu Flondor.

În condiţiile în care Adunarea Ucrainiană acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei, Consiliul Naţional a proclamat autonomia pe 12 noiembrie şi a intrat în tratative cu guvernul de la Iaşi. în urma tratativelor a fost convocat, pentru 15 noiembrie
1918, Congresul General al Bucovinei care a votat în unanimitate unirea necondiţionată
a Bucovinei cu România, unire consfiinţită de rege prin.Decretul-lege din 18 decembrie
1918.

În Transilvania, la 24 septembrie 1918 s-a format la Paris Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor. în vederea realizării unirii au colaborat în Transilvania Partidul Naţional Român şi Partidul Social-Democrat, acestea au formulat Declaraţia de la Oradea, din 29 septembrie 1918, adresată Parlamentului Ungariei. Aceasta a căpătat valoarea unei declaraţii de independenţă.

La 18 octombrie 1918 s-a format Consiliul Naţional Român Central, ca organ Politic unic al românilor din Transilvania. Acesta a devenit centul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania. Acesta la 9 noiembrie adresează o notă ultimativă guvernului ungar cerând „întreaga putere de guvernare", în acest context s-au desfăşurat la Arad, între 13-14 noiembrie, tratativele româno-maghiare, tratative în cadrul cărora maghiarii au oferit românilor doar autonomia Transilvaniei.

La 18 noiembrie /l decembrie 1918 a avut Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, la care au participat 1228 de delegaţi şi peste 100000 de oameni. Adunarea deschisă de către Gheorghe Pop de Băseşti a adoptat decizia de unire a Transilvaniei cu România, s-a format de asemenea Marele Sfat Naţional (rol de for legislativ), care a desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent.

Prin Decretul nr.3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România, astfel se desăvârşea formarea României Mari.

După realizarea Marii Uniri era necesară o nouă lege fundamentală care să consacre hotărârile luate de români în 1918, astfel a fost elaborată Constituţia din 1923. Se menţinea principiul separării puterilor în stat, puterea legislativă aparţinea Parlamentului, puterea executivă: regelui care o exercita prin intermediul guvernului, iar cea judecătorească înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În materie administrativă a fost dată la 14 iunie 1925 legea administrativă, care avea la bază menţinerea caracterului naţional unitar al ţării şi aplicarea descentralizării administrative.

În viaţa politică, problema principală a fost menţinerea şi consolidarea democraţiei parlamentare. Adoptarea votului universal, în 1918, oferea, teoretic, posibilitatea desfăşurării unei vieţi politice democratice bazate pe pluripartidism şi viaţă parlamentară şi caracterizată prin: dispariţia partidelor conservatoare, consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal, înfiinţarea de noi partide, integrarea partidelor naţionale din provinciile unite cu România, fondareaPartidului Naţional Ţărănesc- al doilea mare partid de guvernământ, apariţia şi afirmarea partidelor minorităţilor naţionale, apariţia şi impunerea unor organizaţii extremiste, sciziuni şi grupări disidente. în sensul pluripartidismului, partidele politice interbelice au ocupat tot spectrul politic, dar dominante au fost P.N.L. şi P.N.Ţ..

Condus de aşa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri şi industriaşi în frunte cu familia Brătianu, Partidul Naţional Liberal şi consolidat poziţiile, devenind cel mai puternic partid al perioadei interbelice. Considerându-se „partidul naţiunii", liberalii considerau că partidele care reprezentau doar interesele unei clase (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social-Democrat) erau străine de spiritul românesc şi ameninţau bazele statului naţional.

Perioada sa de apogeu a fost însă cea cuprinsă între 1922 şi 1926 când, aflat la putere, partidul condus cu autoritate de Ion I.C. Brătianu a reuşit să rezolve probleme dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării din punct de vedere administrativ şi legislativ a celor patru regiuni. După 1930, deşi era încă partid de guvernământ, rolul P.N.L. a scăzut treptat şi datorită faptului că vechii conducători Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu muriseră, iar Gheorghe Duca va fi asasinat în 1933, în 1930 au părăsit partidul grupările conduse de Gheorghe Brătianu şi Constantin Argetoianu, iar partidul nu a recunoscut restauraţia carlistă. La decăderea partidului a contribuit în mod deliberat şi regele Carol al II-lea (1930-1940) care nu 1-a numit prim-ministru pe preşedintele partidului, ci pe Gh. Tătărăscu.

Partidul Naţional Ţărănesc s-a format în 1926. îi avea în frunte pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Nu au reuşit să se impună ca un autentic partid de guvernare. Au condus 1928-1931 şi 1932-1933.

Problemele deosebite în perioada interbelică au fost generate de către fiul regelui Ferdinand, prinţul moştenitor Carol. Acesta a renunţat în 1925 la calitatea de moştenitor a1 tronului pentru ca în 1930 să revină în România pentru a fi încoronat care rege, dată devenit rege a dorit instaurarea monarhiei autoritare astfel încât între 1930 şi 1938 a încercat prin toate mijloacele să compromită partidele politice, a iniţiat o campanie de presă împotriva sistemului pluripartit şi a încurajat disidenţii şi sciziunile. Toate măsurile luate de Carol al II-lea, măsuri vizând sistemul partidelor politice au culminat cu dizolvarea partidelor politice (30 martie 1938) şi constituirea ca partid unic a Frontului Renaşterii Naţionale (decembrie 1938), după ce în februarie 1938 regele impusese o Constituţie potrivit căreia atribuţiile regelui sporeau foarte mult. Carol a reuşit în felul acesta să instaureze un regim monarhic autoritar.

România a trebuit să-şi modifice şi politica externă după ce, la 23 august 1939 se semnase pactul sovieto-german pe baza căruia Uniunea Sovietică a cerut României cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei (26 iunie 1940). încercarea guvernului român de a negocia a eşuat, deoarece U.R.S.S. a dat un nou ultimatum în noaptea de 27/28 iunie 1940.

Ca urmare a cedării Basarabiei, România a renunţat pe 1 iulie la garanţiile anglo-franceze şi a început tratativele pentru o alianţă cu Germania. Hitler însă a cerut mai întâi rezolvarea problemelor cu Bulgaria şi Ungaria, rezolvare care însă a presupus noi cedări teritoriale. Astfel în urma Dictatului de la Viena, în noaptea de 29/30 august România a fost nevoită să cedeze Nord-vestul Transilvaniei, Ungariei iar în septembrie 1940 a cedat sudul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei. In total, România a pierdut în vara anului 1940 aproximativ 100 000 de km, dar abandonarea lui fără luptă a fost considerată de către clasa politică o soluţie total dezonorantă şi a dus la abdicarea regelui (6 septembrie 1940).

http://bac09.blogspot.com/2009/03/situatia-romaniei-in-prima-jumatate.html

Comentarii