ERORILE SI ORORILE HOLOCAUSTULUI ROSU: “PROCESUL” ANTONESCU

Se împlinesc 60 de ani de atunci, de la “Procesul” Antonescu (6-17 mai 1946), organizat de regimul impus la Bucuresti de trupele sovietice de ocupatie si dominat de slugile Kremlinului (Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej, Emil Bodnaras, Lucretiu Patrascanu s.a.) în litera si spiritul odioaselor înscenari judiciare staliniste din anii ‘30.

Un “proces” care, netagaduit, se va afla în atentia Comisiei Tismaneanu, de vreme ce toti condamnatii de atunci, dar cu prioritate Maresalul Ion Antonescu si Mihai Antonescu, figureaza, în mai toate cartile de referinta, în rândul celor dintâi victime ale terorii comuniste din România (vezi Cicerone Ionitoiu, Victimele terorii comuniste, I, Bucuresti, Editura Masina de Scris, 2000, pag. 69-70). Din nenorocire, exceptie facând atâtea împliniri si esecuri, unele de exceptie - altele socante, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele unor “PROCESE ALE SECOLULUI”.

Conform acestui website sunt 100 de milioane de victime ale comunismului pe toată planeta

Asa au fost, de exemplu, procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul în discutie al regimului Antonescu, procesele liderilor PNT (1947) si PSD (1952), procesul Miscarii Nationale de Rezistenta (1948), procesele titoistilor (1950) si sionistilor (1953-1954), ale “sabotorilor” de la Canalul Dunarea-Marea Neagra (1952-1953), procesul echipei Lucretiu Patrascanu (1954), ancheta din 1967-1968, de genul unui proces post-mortem, înfaptuita de cadristii PCR-ului pe seama regimului Gh. Gheorghiu-Dej si, desigur, ultimul, dar nicidecum în cele din urma, procesul sotilor Ceausescu (decembrie 1989)… Cum se vede, un fel de sarabanda a “proceselor”… Si pentru fiecare dintre aceste procese, iar inventarul lor este departe de-a fi fost epuizat, cititorul este rugat sa adauge ghilimele absolut necesare, dat fiind ca nici unul n-a depasit stadiul farselor judiciare de cea mai joasa speta, cât timp probele administrate au fost prefabricate, iar totalul sentintelor dictate au cumulat mii si mii de ani de temnita, ca sa nu mai vorbim despre cei, extrem de numerosi, care au fost trimisi în fata plutoanelor de executie ori au fost încredintati mortii sigure în temnitele gulagului comunist. În cea mai stricta ordine cronologica, “procesele” din mentionata “serie” s-au întrecut unul pe altul sub aspectele sperjurului si inumanului, au frizat limitele posibilului, respectiv ale incredibilului, dovedindu-se, o data cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub orisice aspect (tratament al inculpatilor, organizare, juridic, politic, relevanta, semnificatie istorica etc.). Ce s-a întâmplat, de fapt, în spatiul respectiv de timp? E greu de spus si, mai ales, de înteles sau de explicat, pare-se, ca Dumnezeu însusi ar fi abandonat Româna eterna, care pasise ferm, fara vreo sansa de întoarcere, pe drumul Golgotei!… “Procesele” respective istoria le-a rânduit ca atare, fara menajamente si fara exceptii, acolo unde si cum trebuie, ele înscriindu-se incontestabil, cu trecerea anilor, în rândul destrabalarilor politice sanguinare si al proceselor de cea mai joasa speta, practic în afara legii, a tuturor practicilor judiciare, nationale si universale. Ceea ce, în context, spune totul si despre valoarea juridica sau semnificatia, practic nule, ale operei “Tribunalului Poporului” din 1946. Nu stiu cum, dar parca “judecatorii” de atunci s-au întrecut sa confirme, nicidecum sa infirme, previziunile victimei vizate prin excelenta, nimeni altul decât Maresalul Ion Antonescu, care, înca la 15 martie 1943, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, constatase cum ca “stupiditatea omeneasca, si mai ales cea româneasca, este fara margini”.
“Procesul” Antonescu a fost denumit fara reticente de catre oficialitatile timpului (si nu numai) ca fiind al “Marii Tradari Nationale”, plasat, tocmai de aceea, sub egida unui mult-trâmbitat si, în realitate, pe deplin nul “Tribunal al Poporului”. Dar una a fost intentia conspiratorilor comunisti, si alta - realitatea, caci rezultatul concret a echivalat cu esec de proportii. Si asta în vreme ce opinia publica era cu privirile atintite spre Nurnberg, unde Marii Aliati chemasera la bara pe veritabilii mari criminali de razboi. în asemenea situatie, Panamaua judiciara de la Bucuresti din 6-17 mai 1946 a intrat si va ramăne pentru multe secole, daca nu chiar în Cartea Mondiala a Recordurilor, sigur în analele justitiei române, la capitolul, defel revendicat de catre cineva-undeva, al penibilului. în ceea ce priveste “procesul” în sine (de la care s-au pastrat aproximativ 150 de dosare, înglobând peste 32.000 file), lucrurile sunt de-acum foarte bine cunoscute, mai cu seama dupa deschiderea arhivelor si valorificarea documentelor, prin eforturile de durata si abnegatia istoricilor, în ciuda tuturor obstacolelor si represiilor inimaginabile. Si asta pentru ca atunci, ca si acum, a fost si tot ar fi ramas nu-i asa - ceva de ascuns, ceva care, oricum, n-ar “trebui” spus sau facut cunoscut opiniei publice… Lucru, evident, imposibil cât timp nu au disparut istoricii de pe fata pamântului. Este vorba ca sa fim bine întelesi de acei slujitori ai Muzei Clio, care, în spiritul manifestului Libertatea pentru istorie al specialistilor francezi din 12 decembrie 2005, înteleg cum ca: “Istoricul nu accepta dogme, nu respecta nici o interdictie, nu cunoaste tabu-uri. El poate sa fie incomod. Istoricul nu are rolul de a exalta sau de a condamna… Istoria nu este sclava actualitati … într-un stat liber, nici Parlamentul, nici autoritatea judiciara nu au dreptul sa defineasca adevarul istoric. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intentii, nu este politica istoriei…”

sursa: http://stiri.ronatvan.com/2009/05/19/erorile-si-ororile-holocaustului-rosu-procesul-antonescu/

Niciun comentariu

Un produs Blogger.