MIRCEA VULCĂNESCU (3 martie 1904-28 octombrie 1952)

"Orientat ideologiceşte spre dreapta tradiţionalistă, adica legat de izvoarele de gândire ale trecutului, dar cautând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit sa ia deseori in publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit când «fascist» de cei de stânga, când «comunist» de cei din dreapta burgheză. In realitate, a cautat sa infăţişeze o orientare spiritualista, realista şi ortodoxă, apropiată de inţelegerea românească şi ţărănească a existenţei, şi o colaborare a tuturor forţelor generaţiei tinere la cladirea unei Românii mari şi putemice." (Mircea Vulcanescu, Curriculum vitae)

Mircea Vulcanescu a fost filozof, sociolog, economist si profesor de etica, avand studii universitare de filozofie si de drept la Bucuresti, si specializare la Paris.

A fost unul dintre intemeietorii si conducatorii spirituali ai "Asociaţiei Studentilor Crestini din Romania", unul dintre conducatorii Asociaţiei Stiintifice pentru "Enciclopedia Romaniei", unul dintre teoreticienii "tinerei generatii", intre care străluceau Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea.


1929 - 1944, ca asistent de sociologie si etică la Catedra de sociologie, etică si politică a profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunindu-se ca "filozoful" Scolii de sociologie de la Bucuresti.
1929 - 1935 a fost profesor de economie politica, stiinte juridice si statistica morala la "Scoala Superioară de Asisitenţă Socială".
1934, redactor la "Criterion. Revista de arte, litere si filozofie".

Din 1935 va fi referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finance, director al Directiei Vamilor si al Datoriei Publice.

Dupa 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului romanesc, conturat indeosebi prin "Omul românesc", "Ispita dacică", "Existenta concreta in metafizica românească" si "Dimensiunea romanească a existenţei".

In perioada celui de-al doilea razboi mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor ţării. Ianuarie 1941-august 1944, director general si subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe in guvernul lui Ion Antonescu.

30 august 1946 arestat, fara mandat, in procesul celui de-al doilea lot al foştilor miniştri şi subsecretari de stat din guvernul mareşalului Antonescu -acuzaţi că au provocat dezastrul ţării (conform legilor comuniste nr. 312-1945, 455-1946, 291-1947).
Cei 16 acuzaţi au fost aparaţi de avocaţii Otulescu, Aznavorian, Valjan şi Hanibal Teodorescu, care au fost ulterior inchişi pentru vina de a fi aparat "duşmanii poporului", numai Hanibal Teodorescu a scapat cu viaţă, ceilalţi murind în închisoare.

Ianuarie 1947, este condamnat de regimul comunist la opt ani temnita grea şi confiscarea averii. Decembrie 1947 - ianuarie 1948, rejudecarea procesului. Sentinţa ramâne definitivă.
La 15 ianuarie 1948, în cadrul procedurii ultimul cuvant al acuzatului, Mircea Vulcănescu a citit, timp de 4 ore, în faţa Curţii de Apel din Bucureşti, Sectia a IX-a Criminală, textul "Ultimul Cuvânt", în apărarea sa şi a celorlalţi, o adevărata lectie de istorie si patriotism.

In timp ce era închis la închisoarea de la Văcăreşti, a fost consultat de guvernul comunist în pregătirea pentru negocierile României la Conferinţa de Pace de la Paris; punând binele ţării înaintea intereselor personale, a contribuit cat a putut mai bine.

A murit in inchisoarea de la Aiud, la 28 octombrie 1952, in urma unei tuberculoze, contractată cîteva luni înainte la Jilava, unde fusese bătut şi ţinut în beci la «Neagra» 26 de ore gol împreună cu 6 alţi deţinuţi. Dat fiind că nu se mai puteau ţine pe picioare nemişcaţi, s-au întins pe jos.
Unul dintre deţinuţi fiind foarte tânăr şi firav, Mircea Vulcănescu a propus celorlalţi să-l ţină pe acesta peste corpurile lor, ca să-i ţină de cald şi să-l scape. Pe vreme de iarnă, cimentul celulei era ud şi îngheţat, iar Mircea Vulcănescu, care avea deja pleura perforată de la bătaile crunte primite de la anchetatori si gardieni, a făcut tuberculoză şi a murit, readus la Aiud, după câteva luni, în 1952.
A fost inmormântat in cimitirul de pe Dealul Robilor din marginea Aiudului.

Ultimele lui cuvinte au fost "Sa nu ne răzbunaţi".


Ultimele clipe ale lui Mircea VulcanescuIon Constantinescu-Maracineanu, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 43

În rezerva infirmierei din penitenciarul Aiud în care am stat câteva zile, am găsit o companie agreabilă. Generalul Iosif Iacobici, un optimist incurabil, îi mărturisea bunului său prieten şi coleg de suferinţă, generalul Gheorghe Dobre, fost ministru, într-o clipă de euforie:

- Dragul meu, am veşti foarte bune de afară. De Crăciun vom mânca sarmale acasă.

Era starea de euforie cu care se îmbătau adesea cei mai în vârstă din temniţă când se întâmpla să se mai strecoare câte o ştire necontrolată sau vreun zvon încurajator. Generalul îşi făurise, ca mulţi alţii, atâtea vise după alegerea ca preşedinte al S.U.A. a generalului Eisenhower. Două luni mai târziu, de Crăciun, bătrânul general şi-a dat sfârşitul. În schimb Mircea Vulcănescu, bântuit de-o tristeţe deprimantă, îşi aştepta deznodământul. Stând alături de profesorul dr. Petre Topa şi de mine pe o bancă în curtea infirmeriei, ne-a mărturisit:

- Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

- Dragă Mircea, îi grăi profesorul şi medicul lui curant, cu vocea sa caldă, mângâietoare. Nu trebuie să te laşi pradă deznădejdei. Febra şi starea de

slăbiciune sunt trecătoare. Îţi trebuie hrană suplimentară, este un imperativ pentru noi toţi care te iubim. Chiar dacă ceea ce ni se oferă reprezintă un genocid bine organizat pentru suprimarea noastră, vom găsi o posibilitate de ieşire din acest impas. Noi nu trebuie să le dăm satisfacţia plecării către alte meleaguri. Nu trebuie să disperi, vom căuta să te refacem. Dar cea mai bună hrană este voinţa şi încrederea în tine.

- Mulţumesc, profesore, pentru grija ce mi-o porţi. Ai făcut tot ce-a fost posibil, toate sunt zadarnice acum. Vrei să-mi dai o rază de speranţă, dar nu vrei să vezi că nu mai am nici o şansă. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite.

- Sunt suferinţele întregului neam, dragă Mircea, replică dr. Topa. Nu este prima oară când trebuie să le suportăm. Tributul cerut depăşeşte puterile noastre omeneşti. În ciuda atâtor vitregii, neamul n-a pierit. Dumnezeu nu ne va părăsi, ai încredere în El.

Impresionat de presentimentul morţii înrădăcinat în sufletul unui om de înaltă cultură, m-am despărţit cu o strângere de inimă de el, alături de profesorul Topa. Avusesem în faţa mea un om sfârşit, conştient că se va stinge. Nu mai avea nici un licăr de speranţă. Pe obrajii lui supţi şi cadaverici am zărit câteva broboane de sudoare datorită febrei care nu ceda. Profesorul îmi mărturisi în rezerva mea adevărul crud că deznodământul urma să se petreacă în două-trei zile.

- Dragul meu, îmi mărturisi el, aici suntem toţi sortiţi pieirii, cu singura deosebire că plecăm pe rând, nu toţi odată. Suntem nişte cobai nefericiţi supuşi la cele mai ticăloase experienţe. Aici se petrec cele mai odioase nelegiuiri. Fără să protestăm direct, spre a nu fi suprimaţi, noi, medicii deţinuţi, încercăm prin mijloacele prea modeste ce ni se pun la dispoziţie, simple paleative, să încetinim acest proces necruţător de exterminare, bine studiat. Cel mai tipic exemplu este Mircea. Ne va părăsi curând. Ca fost ministru nu avea nici o şansă de supravieţuire. Acelaşi destin mă paşte şi pe mine, pe noi toţi. La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut

deasupra lui, pe propriul trup. Este de necrezut.

Am aici câteva date semnificative înregistrate la cabinetul medical. Din cei 270 de deţinuţi decedaţi în anii 1947-1952 (socotit cel mai elocvent procent de morţi), numai în anii 1947-1949 au decedat 110 deţinuţi. În 1950 este procentul cel mai mare: 80 decedaţi, iar în restul de doi ani s-au prăpădit 51. Nu cred că există în ţară un alt penitenciar care să atingă asemenea cifre. Cadrele din Aiud au ţinut să fie primele pe ţară în acest maraton nemilos al exterminării. Genocidul de aici este practicat cu cele mai barbare mijloace de tortură. Îmi reamintesc cu strângere de inimă de atâţia oameni de înaltă valoare intelectuală şi politică ucişi prin înfometare, prin lipsa celor mai elementare îngrijiri medicale. Printre ei au figurat o serie de generali care au făcut cinste ţării: Aurel Aldea, fost ministru, Ion Carlaonţ, Constantin Eftimiu, fost ministru, Gheorghe Macici, Gabriel Negrei, Gheorghe Topor, Gheorghe Petrovicescu, fost ministru, Iosif Iacobici, Gheorghe Dobre, Vasile Creţoiu şi mulţi alţii. Au fost ucişi profesori universitari ca Istrate Micescu, Constantin Buşilă, Gheorghe Cuza, Ion Lugojanu, Petre Nemoianu, Traian Brăileanu etc.

Câţi vor mai urma numai Cel de sus ştie. Ar trebui să supravieţuim; să arătăm generaţiilor de mâine ce-a reprezentat pentru neamul românesc această democraţie populară importată de aiurea. N-ar fi trebuit să plătim acest tribut după tributul de sânge de pe front. Ca medici ne confruntăm cu nepăsarea crasă a administraţiei faţă de omul bolnav din cauza hranei, a lipsei de medicamente, din cauza condiţiilor criminale în care suntem obligaţi să stăm. Stăruim să căpătăm medicamentele elementare, insistăm să acordăm îngrijiri şi celor proscrişi, care nu au acces aici. Pentru cei din Zarcă internarea în această infirmerie nu-i posibilă decât cu aprobarea ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Aşa se explică numărul mare de decese în rândul oamenilor de cultură şi al celor care au deţinut funcţii importante în conducerea ţării. Pentru un simplu panariţiu s-a prăpădit bietul Istrate Micescu. Trăim situaţii încredibile de salvare petrecute acolo. Cornel Petrassevici a operat un bolnav în criză de apendicită doar cu-o coadă de lingură ascuţită pe cimentul din celulă şi l-a cusut cu aţă scoasă din saltea în loc de catgut. Dacă aceste modeste medicamente nu-s susţinute şi de-o alimentaţie consistentă şi de calitate, toate eforturile noastre sunt zadarnice. Majoritatea bolnavilor a pierdut moralul, această busolă interioară care ne ajută să ieşim la lumină.

Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufleteşte că nu mai avea dureri. Când mi-a relatat ştirea, dr. Petre Topa, mărturisindu-mi cu lacrimi în ochi pierderea bunului său prieten, mi-a spus:

- Aşa vom pleca toţi din infern…

Şapte ani mai târziu dr. Topa a fost expediat din închisoarea Piteşti la spitalul de la Văcăreşti. Era chiar în luna în care îi expirau cei zece ani de condamnare. A murit în închisoare.


Centenarul naşterii unui martir: Mircea VulcănescuSpirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei ’27, cu o viaţă socială intensă, bucurîndu-se de poziţii importante în societate şi de onoruri pe măsură, dar avînd un sfîrşit martiric, Mircea Vulcănescu este o figură exemplară în panteonul Dreptei româneşti. De aceea, la o sută de ani de la naşterea sa, înţelegem să-l evocăm în acest număr al revistei Rost.

Împrăştiat în prea multe urgenţe de moment, n-a găsit răgazul pentru a-şi consolida opera. Toate exprimările sale - scrise sau orale, deopotrivă de profunde şi măiestru şlefuite - sînt prilejuite de solicitările celor care îl preţuiau. Firesc şi competent, a abordat teme dintre cele mai diverse, fermecîndu-şi auditoriul. Fără stridenţe ditirambice şi patetisme ieftine, a ştiut să releve esenţialul în privinţa românismului şi a ortodoxiei.

Erudit şi cu o inteligenţă formidabilă, a lămurit chestiuni fundamentale pentru că i s-a cerut şi nu din voinţa clădirii unei opere. Acesta pare a fi motivul principal pentru care, în ciuda notorietăţii şi a respectului de care a beneficiat în epoca interbelică, posteritatea îi este modestă. S-a risipit cu o superbă generozitate şi cu umor.

În conştiinţa noastă publică, numele lui Mircea Vulcănescu nu are nici pe departe ecoul celor ale lui Nae Ionescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic sau Mircea Eliade, membri ai aceleeaşi mari familii spirituale. Poate că dacă ar fi fugit dinaintea tăvălugului comunist, ori măcar ar fi supravieţuit închisorii, Mircea Vulcănescu şi-ar fi împlinit o parte din proiecte şi ar fi preţuit aşa cum merită.



Repere biografice

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tînăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devinit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală "Înfrăţirea românească". Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri ("Conştiinţa naţională la români", "Cine e poetul românismului").

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la Scoala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent.

În timpul studenţiei a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. A proiectat Sistemul meu filosofic: existenţialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR.

Si a crescut sub influenţa profesorilor săi Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu.

În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj.

Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.

Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionînd să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile.

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântu, unde va scrie pînă la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la {coala de Asistenţă Socială, pînă în 1935. S-a despărţit de Anina Rădulescu-Pogoneanu.

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferenţiat cu diverse ocazii şi a participat la emisiunea "Universitatea Radio" de la Radiodifuziunea Română.

Pe 13 octombrie 1931 a ieşit în public asociaţia culturală "Criterion", la simpozioanele căreia Vulcănescu a susţinut comunicări. A colaborat la Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc,Familia, Cuvîntul studenţesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea şi ulterior regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forţă, şi-a a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1948, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept "criminali de război".

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: "Să nu ne răzbunaţi!".

Principalele publicaţii ale lui Vulcănescu

Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
În ceasul al 11-lea (1932)
Cele două Românii (1932)
Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933)
Războiul pentru întregirea neamului (1938)
Înfăţişarea socială a două judeţe (1938)
Dimensiunea românească a existenţei (1943)
Cîteva dintre acestea au fost reeditate după 1990, mai ales prin grija neobositului său exeget Marin Diaconu. Numeroase alte texte de şi despre Mircea Vulcănescu au apărut într-o serie de culegeri şi în mai multe publicaţii periodice din ţară şi străinătate, începînd din anii ’60.

Nicolae Tescanu
(preluare din Revista "ROST", numarul 13, martie 2004)


Apararea(text scris in decembrie 1946 pentru procesul desfasurat in decembrie 1946 - ianuarie 1947 in fata Curtii de Apel Bucuresti, sectia a VIII-a Criminala; publicat prima data de Virgil Ierunca in "Ethos", caietul IV, Paris, 1983)

Domnule Presedinte si Onorata Curte,

Ascultind rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian.

Nu, Onorata Curte, in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pina la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau.

Intr-adevar, nu vi se pare straniu, Onorata Curte, ca dintr-un dosar de 200 de file, in care am expus activitatea mea sub trei ministri, vreme de trei ani si jumatate, aratind toate nadejdile, greutatile si rezultatele ei - si d-l procuror spune ca pedeapsa se da pe rezultate - , acuzatia sa nu retina nici un fapt, Curtea sa nu-mi admita probator decit pentru citeva intrebari, cite una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus in memoriul meu -si sa fiu pus sa raspund pentru fapte pe care nu le-am facut eu, prin deductie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele - auziti, Onorata Curte, pentru "toate" faptele trecutei guvernari - printre care se aleg spre incadrare - prin ce neexplicabila indurare - numai doua; dar suficiente acestea sa-mi rapeasca nu numai viata mea, care in cumpana dreptatii pretuieste cel mai putin, dar cinstea unui neam nepatat si viitorul unor firnte care nu au nici o vina.

Ascultind aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mindrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decit de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarima, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unui din talerele acelei dreptati pe care sintem pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea paminteasca.

Incercind sa vad daca pot lua asupra mea invinuirea ce mi se pune in sarcina si pe care o prevedeam, din clipa in care, cu inima indoita, impartit intre sentimentui interior al unei tovarasii internationale neplacute si obligatia in care eram pus sa fac fata pentru apararea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totusi sa fiu subsecretar de stat intr-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei tarii mele, intr-un moment in care romanii se bateau pe strazi cu romanii, sub ochii strainilor, care nu asteptau altceva decit sa foloseasca pentru ei aceasta sfada - as dori nurnai sa va lamuresc, pe scurt, si nu nurnai Dumneavoastra, care ascultati aci, dar si color care sint afara, departe, risipiti prin gospodariile lor marunte, din oras ori de la tara, ale caror interese am avut greaua si nedorita sarcina sa le apar prin activitatea mea, intr-un ceas greu, si carora nu le-am putut da seama pina acuma - ce-am facut, ce-am vrut sa fac si de ce-am facut ce am facut?

Pus a raspunde, eu, subsecrotar de stat al Ministerului de Finance, de intreaga politica a maresalului Antonescu - neindraznind sa iau asupra mea nici acest exces de cinste si nici aceasta cumplita sarcina -, ma voi margini sa vorbesc despre celo petrecute in sectorul in care am lucrat.

Si daca nu voi putea vorbi de politica generala a guvernului - pe care nu o cunosc -, si din care unele lucruri le-am aflat abia aici, in sedinta, voi vorbi nurnai de acea parte a activitatii mele,m care am colaborat cu guvernul maresalului Antonescu, si anume aceea apoliticii sale economice.

La aceasta politica am lucrat, pe ea am urmarit-o, cu ingrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, si cu ea inteleg sa ramin solidar, asummdu-mi intreaga raspundere a rezultatelor ei.

lar daca din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va retine vreo vina, inteleg sa mi-o asum, in sensul in care am spus-o si in memoriul inaintat procurorului care m-a cercetat: "convins ca obligatia de a face fata pentru semeni, care sta la temelia obligatiunii obstesti, este o indatorire a noastra fata de noi insine, prin care ne constituirn oarneni".

Onorata Curte, ma veti scuza deci cind - raspunzind d-lui procurer general, pe propriul sau teren - voi indrazni sa rostesc o aparare care nu va fi nurnai a mea, ci a intregului sector economic al guvernului, in care nu am fost decit un modest subsecretar de stat.

Dar procurorul general m-a facut solidar cu toate faptele acestui regirn, la care am colaborat, spre a deduce ca eram vinovat si de fapte pe care nu le-am facut - ca am dreptul sa arat, in apararea mea, cel putin pe acelea pe care le-am facut, sau la care am luat parte, personal, alaturi de toti ministrii cu care am lucrat in acea vreme.

Onorata Curte, sint acuzat ca prin colaborarea mea cu maresalul Antonescu m-am facut solidar cu toate actele lui de guvernare si, in consecinta, prin deductie, si cu acelea pedepsite de art. I, alin. a - ca, militind pentru hitlerism si fascism si avind raspunderea politica, am permis intrarea armatelor germane in fara, si de art. 2, alin. a - ca am hotarit declararea razboiului contra U.R.S.S si a Natiunilor Unite.

In ce priveste prima acuzatie (art. I, alin. a): "permiterea intrarii armatelor germane in fara", pe care sint acuzat a fi hotarit-o eu, legea cere ca elemente ale infractiunii:
1. raspunderea politica efectiva;
2. militarea pentru hitlerism;
3. permiterea efectiva a intrarii armatei germane in tara

1. In ce priveste raspunderea politica efectiva, aparatorii mei au aratat ca ea nu poate sa existe pentru un subsecretar de stat.

2. In ce priveste militarea pentru hitlerism:

a) sint cel dintii, din aceasta fara, care, fara a fi comunist, am expus, la Fundatia "Carol I", teza leninista, asa cum o infatisa Stalin, si nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind si stie ai mei adevarul asupra unor lucruri coplesite - dupa cum spuneam si atunci - de propaganda interesata, de calomnie si prostie;

b) am facut, in 1935, cinci luni cronica politica la ziarul ,,Prezentul"3, condus de raposatui Madgearu - cronica, care, prin obiectivitatea ei, era citata deseori la Radio Moscova si de Agenda TASS, inainte de razboi;

c) in anul 1940, dupa izbucnirea razboiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocada indreptat impotriva Germaniei si am explicat, la Londrat intr-un discurs, ca scopul lui era apararea independentei noastre economice impotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra in acel timp, pentru evacuarea tezaurului B. N. R., in caz de agresiune hitlerista;

d) acceptind postul de subsecretar de stat la Finance, in imprejurarile aratate, nu am facut decit sa-mi fac datoria de intelectual si de slujbas ai statului, dupa cum aceeasi datorie mi-am facut-o in vara asta, cind - intre doua inchisori - am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, sa redacteze amendamentele romanesti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discuta la Paris si pe care guvernul roman de acum si le-a insusit.

Aceasta este ,,militarea mea". Pentru tara, totdeauna si oricind, si nurnai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situatile grele pe care nu eu le-am creat.

Asta despre militare.

3. In ceea ce priveste situafia permiterii de fapt a intrarii armatei germane, rechizitoriul a recunoscut ca armata germana era in lara mai dinainte ca eu sa fiu numit subsecretar de stat.

lar in ce priveste argumentui indirect ce s-ar incerca sa se traga din asa-zisa "finantare a armatei germane", spre a se gasi in ea un sprijin permiterii acestei intrari, aparatorul meu a demonstrat ca finantarea armatei germane - care nu a fost o finantare adevarata, ci numai o modalitate deghizata a noastra de a prepara o solute care ameninta sa devina catastrofala acestui popor, intr-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului roman - germanii acoperind, pina la urma, cu bunuri nemtesti, toata finantarea armatei lor, asa cum se arata pe larg in memoriul meu de la dosar -, nu poate constitui temeinic un cap de invinuire.

Tot aparatorul meu a dovedit ca lipsa acestei asa-zise finantari nu a impiedicat armatele nemtesti sa intre in tara, aceasta armata finantndu-se singura, prinprelevari directe,prin jafuri sau prin alte mijioace incompatibile cu legile tarii, cu suveranitatea ei ori cu siguranta averii cetatenilor ei, ce, ca ministri, eram pusi a apara.

Si a mai dovedit ca aceasta asa-zisa finantare nu s-a facut in interesul german, ci in acela al tarii mele, cu scopul de a o limita si de a face pe nemti sa plateasca singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din fara.

S-a mai dovedit, in sfirsit, ca soldul activ al cliringului romanesc - deoarece s-a facut atita caz contra politicii economice a fostului regim -, sold in care s-au acumulat si marcile date de Germania pentru finantarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat
din Romania in Germania, este in realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur romanesti in marci/creanta a Germaniei asupra Romaniei, reprezentind import romanesc neplatit de Germania, a carui valoare nu este trecuta in cliring.

Ca, deci, in fond, privind schimbarile totale, in care se incadreaza aceasta finantare, Romania a luat, din 1941 - in afara de armament -, calculate la preturi antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei 1938 mai mult decit a dat Germaniei; iar daca socotim si armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastte si intors impotriva Germaniei in 1944, acest plus de import reprezinta 15,5 miliarde lei 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari.

Si, pe deasupra, nemtii ne-au mai ramas si datori in balanta totala a schimburilor in R. M.!
In ceea ce priveste a doua acuzafie, de declaratie si continuare a razboiului, avocatii mei s-au ocupat amanuntit de incadrarea juridica a chestiunii.

Nu insist.

Ceea ce tin sa se mai stie aci este ca: finantarea armatei romane - care a luptat peste granitli, in acest timp - nu s-a facut de Ministerul Finantelor.

Ea s-a facut de germani; iar armamentui ei s-a dat de catre acestia, fara plata - adica s-a pus in sarcina lor, prin conventiil economice.
In schimb, toata activitatea de finantare a Ministerului de Finance a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui razboi, cu fata catre Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Marturia generalului Borcescu, seful Sectei Marelui Stat Major, care a organizat aceasta armata, a generalului Mardare si a generalului Stanescu, care, politiceste si militariceste a folosit-o!)

La a treia mobilizare, ministrul de Finante Neagu s-a opus la Marele Stat Major - fund eu de fata -, dupa cum ati dovedit cu depozita generalului Mardare, ca aceasta mobilizare sa se faca in alte conditii decit cele care asigurau tarii libertatea de actiune, in cazul iesirii din razboi.

lar la Consiliul de Ministri de la Snagov, din 23 august 1944, nu am fost de fata; dar, din informatiile dobindite de la ministrul meu, in acel consiliu nu s-a decis continuarea razboiului, ci inceperea discutilor pentru incheierea armistiului.


In ceea ce priveste acum rezultatele politicii economice la care am colaborat:

1. Este un neadevar ca teritoriul tarii a fost jefuit, inainte de 23 august 1944, afara de cazuri izolate, si tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finante.

In cantitati, cele trei produse principale de export: cereale, lemn si petrol, s-au exportat in cantitati mult mai mici ca in vremurile normale.

In schimb, importul bunurilor necesare Romaniei a fost asigurat in cantitati record.

Si rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor tarii, dar si crearea in tara a unei baze de aprovizionare pentru operatiunile aliate de dupa 23 august 1944. Ca exemplu, livrarile de cereale facute aliatilor in noua luni dupa 23 august 1944 au depasit pe cele facute nemtilor in patru ani.

Toate afirmatiile de mai sus sint dovedite prin datele oficiale aflate la dosar, filele 165-190, acte pe care le posed in orioginal, cz semnaturile autoritatilor respective;

2. Romania si-a procurat, cu ajutorul ngstru constant, incepind din 1943, un armament cu care a inzestrat o armata noua, dupa dezastrul de la Don, destinata a face fata la Vest (marturiile Borcescu si Mardare), armata care era destinata sa asigure - si care a asigurat - libertatea de
actiune politica a " si i-a permis sa realizeze actul de la 23 august <1944>, liberind teritonul national de germani si executind clauzele militare ale conventei de armistitiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alaturi de armatele aliatilor.

lar Ministerul de Finante, pentru aceasta finantare, a zis:"Pentru asta, dam!";

3. In sfirsit, Romania a obtinut, pe deasupra, si peste opt vagoane cu aur si devize aur de la nemti, ceea ce i-a permis Bancii Nationale sa-si dubleze aproape stocul de aur, fata de situatia din aprilie 1941, sporindu-se (si cu cumparaturile interne) de la 15 la 24 vagoane aurul din stoc.

Aurul, stie oricine, fiind putere de cumparare libera, primita pe orice piata, este semnul insusi al independentei economice.

Si, pentru ca d-l procuror a spus ca ceea ce se platesc sint rezultatele, sa-mi dati voie sa retin aceste trei rezultate, pentru care se cere sa fiu condamnat, fiind dovedit ca, in afara de ele, alte fapte proprii nu sint puse de acuzare in sarcina mea.

Toate aceste rezultate, neasemanate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca sa importe armament), s-au realizat de mica Romanie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale si nici pe acela al exportului de petrol - care se satisfaceau, in proportie de peste 3/4 de Germania din alte parti - , fata de o Germanie, aflata nu numai in culmea gloriei militare, dar care avea si monopolul intregului tranzit european -, afara de statele vecine.

Lucrurile acestea nu le spun eu, le-au recunoscut, cum ati vazut:

1. Adversarii nostri de la Institutul de Conjunctura, condus de un comitet din care fac parte ministrul actual de Justitie, doi fosti subsecretari de stat de dupa 23 august <1944> (Manuila si Jordan), un fost ministru de Comert (Christu), doi consilieri economici trimisi azi la Conferinta
Pacii (Zilber si Christu), doi secretari generali in functie (E. Demetrescu si E. Ballan), din care unul (Ballan) este membru al Consiliului Superior Economic, si altui, conducatorul Institutului Statistic (Manuila) si cei mai distinsi economisti ai partidului comunist (Zilber si Patrascanu),
doi subsefi de Stat Major din acel timp (Mardare si Borcescu), insusi seful guvernului de la 23 august <1944> si seful de Stat Major al operatiunilor tarii impotriva Germaniei (generalul Sanatescu, in procesul generalului Stoenescu de la Sectiunea a Vlll-a);

2. Lucrurile acestea le-au recunoscut neutrii, intr-un raport, a carui existenta nu ni s-a permis s-o dovedim, din cauza ca ni s-a redus numarul de martori si n-a fost permis a pune fiecaruia decit cite o singura intrebare.

In acest raport catre guvernul sau, aceasta Legatie neutra afirma, asupra rezultatelor politicii economice a Romaniei fata de Germania, urmatoarele: "Ceea ce Romania a putut obtine de la Germania, in acesti ani, tine de domeniul miracolului";

3. Lucrul acesta l-a recunoscut (si vedeti ca consemnul e unanim: fosti aliati, adversari, neutri) insusi conducatorul poporului german, cind a spus conducatorului statului roman, in ultima lor intrevedere, in timp ce acesta ii cerea aur pentru plata subzistenlelor armatei germane care lupta pe
pamintui romanesc: "Nu pot pricepe cum Romania, care a fost asa generoasa cu singele fiilor sai, a fost meschina cind a fost vorba de livrarea de bunuri economice".

Doua politici, deci, clar deosebite:
a) una generala, de care s-a aratat ca nu sintem raspunzatori;
b) una economica, la care am lucrat si care a fost o politica de rezistenta, si ale carei rezultate contrasteaza straniu cu dezastrul insemnat al celei dintii.

Nu stiu de ce, ascultind restabilirea, printr-un martor, a marturiei conducatorului german asupra contributei economice negative a Romaniei la razboiul german, spre deosebire de contributia ei politica, mi-a venit in minte o poveste spusa de maresalul tuturor rusilor, Stalin, in legatura
cu felul in care farann pretuiesc apararea saraciei lor, uneori mai presus chiar decit viata oamenilor.

Povestea odata, deci, maresalul Stalin - voind sa arate sentimentul pretuirii vietii omenesti - cum, in vremea in care era inchis in Siberia, in Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au inconjurat o iapa intr-o lunca.

0m dupa om, s-au trimis din sat trei feciori sa o aduca, si s-au inecat, pina ce ultirnul a venit cu iapa. Mirat ca se sacrificasera trei oameni pentru un cal, maresalul s-a apropiat de un om din partea locului si l-a intrebat: "Cum se poate, mosule, una ca asta? Sa jertfiti trei feciori pentru o
iapa?" si mosul, stapinit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regasit peste tot unde sint tarani in lume, i-a raspuns: "Feciori facem fiecare iar, citi vrei, dar o iapa? Pas de fa o iapa!"

Asa judeca tot omul acestui pamint si asa judeca, peste tot, neamurile de tarani, care, dupa vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dadeau imparatului lor "volontiers leurs fils, rarement leur cheval, mais jamais leur ecu"*

Sentimentul acesta ca pentru o tara saraca fiecare bun nu este o marfa, ci un rod al acestei lumi, care se infrateste cu personalitatea lui, e un sentiment adinc.

Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, cind, acum 92 de ani, zi de zi, a murit nascind pe tatal meu, pentru ca trecuse cu el in pintece, inot, Oltul revarsat, ducind in circa vitelul pe care-l apucase in zavoi puhoiul apelor.

Sentimentul asta l-a avut si tatal meu cind a robit o viata de om nepatat, sa apere, timp de 41 de ani, fara nici o veleitate, avutul statului roman, in slujba aceluiasi minister.

Si, acelasi sentiment I-am avut eu, cind, pus - fara s-o doresc - sa apar interesele economice si financiare ale poporului romanesc, mi-am incordat toate puterile ca sa fac fata si sa scap tot ce se putea scapa din starea lui de puhoaiele revarsate asupra sa.

Mi s-a lamurit atunci, mie insumi, temeiul pentru care atit eu, cit si acesti oarneni alaturi de care am stat si cu care m-am inteles, fara sa ne fi vorbit dinainte, si care ne-am coordonat actiunile, fara sa ne consultam, pentru ca saracia acestui neam sa fie aparata, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta - cum spunea d-l procuror -, pentru neam, si multa slava, dar si multa jale, si pe care nu noi o facusem.

Desigur, conducatorul unui popor intemeiat pe etica singelui poate intelege greu etica aceasta a unor oarneni pe care raposatui Nicolae lorga i-a botezat atit de sugestiv: "oamenii pamintului", a caror zestre nu se vinde si care-si trag numele "de la mosie, de la riuri si de la plaiuri", si care
- dupa vorba lui Mihai Eminescu - si-au aparat totdeauna mai intii "saracia" si "nevoile" si "neamul"...

Dar aceasta este etica neamului meu si lui, si numai lui, am a-i da seama de gestiunea trecatoare si nedorita a trebilor lui, care mi-a fost data in seama, in aceste vremuri grele.

De aceea, tu, baciule Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cind unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti insprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci
cuvinte pe care n-o sa ie uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar, cind am avut in mina grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cit am fost subsecretar de stat, si pe care te-am cercetat in gind, intotdeauna - cind am avut de rezolvat probleme grele, de resortui meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare - cu intrebarea: "Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!"; tu, baciule, sint sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau "despartiti -vorba istoricului grec - de munti si de frica reciproca", nu a putut sa inteleaga...

Si, de aceea, tie, baciule, iti dau astazi, aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala.
Am zis!

Mircea Vulcanescu, "Ultimul Cuvînt", Humanitas, Bucuresti, 1992)


Mircea Eliade: Trepte pentru Mircea Vulcanescu(...)Nu stiai ce sa admiri mai intii: nestavilita lui curiozitate, cultura lui vasta, solida, bine articulata, sau inteligenta lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-si traia credinta si iscusinta cu care si-o talmacea. Nu cred c-am intilnit alt om inzestrat cu atitea daruri. si nici altul care sa-l intreaca in modestie. Am cunoscut, desigur, savanti care se incumeta sa citeasca in treizeci de limbi, sau stapinesc in de-amanuntul istoria unei tari sau a unui continent, sau au patruns toate tainele fizicii si matematicilor, sau inteleg nenumarate sisteme filozofice. Dar mintea lui Mircea Vulcanescu era altfel alcatuita. Dupa ce-l cunosteai mai bine, intelegeai ca daca ar fi trebuit, ar fi putut si el invata treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Il interesa tot. Mai mult: intelegea - si-ti explica - de ce-l intereseaza cutare sau cutare disciplina, un anumit autor sau o anumita opera

Dar nu era nimic haotic nici dezarticulat in cultura lui. Ce invatase de la teologii si filozofii pe care-i citise se lega de tot ce-l invatasera sociologii, economistii, istoricii, financiarii, oamenii politici. lmensa lui cultura nu era distribuita in "compartimente"; era perfect integrata, desi se desfasura pe nivelurile multiple ale cunoasterii. De aceea era in stare sa profile din lectura unui "reductionist" - un freudian, bunaoara, sau un marxist -, pentru ca stia unde sa-l situeze. Cum marturisea adesea: nu se lasa impresionat de "jargon", nid de "ideologie". Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta sa inteleaga mai bine un fenomen cultural; adica, il ajuta sa descopere aspecte sau sa descifreze sensuri care i-ar fi ramas altminteri ascunse sau nelamurite <...>

Acest crestin care se situa, cum am spus, in universul culturilor traditionale, era deschis fata de orice inovatie creatoare, in
arti, in sociologie, in economic politica. Multi dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau si inteleagi cum un crestin ca el putea
si inleleaga si sa vorbeasci cu atita simpatie de oameni si sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu intelegeau cum ii puteau place anume manifestiri extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atit de senin la descompunerea precipitata - anuntind iminenta lor disparitie - a institutiilor si culturii taranesti.

Explicatia era totusi simpla: ca si Nae lonescu, profesorul si invatatorul lui, Mircea Vulcanescu credea in Viata si privea cu
interes si simpatie orice noua create a Vietii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul roma-
nesc, organizatia statala care poarta numele de Romania, cultura romaneasca, atit populara cit si savanta, cu tot ce prindea si implica ea - toate acestea aveau, inainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Ca unele institutii se schimba vertiginos sau chiar dispar sub ochii nostri, ca felul de a fi si a se purta se modifica si se uriteste, ca arta populara se hibrideaza si estetica mahalalei se intinde ca pecinginea, ca peisajul romanesc "traditional" e amenintat de desfigurare prin insusi procesul de transformare economic si social al tarii, pe care Mircea Vulcanescu il cunostea si-l accepta - toate acestea nu-l speriau, desi fara indoiala il mihneau anumite modificari precipitate si reforme fara rost. Toate acestea faceau parte din insusi procesul Vietii. Aici, pe pamint, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau impietri asemenea arhetipurilor. Dar aceasta Viata, pentru ca se plamadise aici, in acest spatiu geografic, - si se exprimase in concretul istoric al acestui popor romanesc - era o viata romaneasca, oricum s-ar fi manifestat ea, tot romaneasca raminea.

In aceasta credinta se afla izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcanescu: credinia in indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vietii etnice si culturale romanesti. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profetii sau purtatorii de cuvint ai politicii si culturii romanesti. Nu voi uita niciodata ce mi-a marturisit Mircea Vulcanescu de mai multe ori, intre 1936 si 1940: ca el nu crede in disparitia neamului romanesc, oricite catastrofe s-ar abate peste noi; ca nici o
eventuala deportare sau exterminare masiva a romanilor din zilele noastre nu ar insemna distrugerea neamului; "pentru ca (si acum ii citez propriile lui cuvinte) eu cred ca daca ar navali alte neamuri si s-ar aseza aici, la noi, dupa cateva secole ar deveni si ei romani!"

<...> Erau citiva care se intrebau cit de adevarata era aceasta incredere in Viata si cit de reala putea fi, la un savant genial ca
el, o credinta atit de "taraneasca". Se intrebau asta, pentru ca, isi spuneau, Mircea Vulcanescu fusese daruit cu toate darurile: era frumos, avea o sanatate de fier, nu fusese niciodata sarac, era inconjurat de prieteni si admiratori, nu fusese incercat de nici o tragedie personala sau familiala; triumfase intotdeauna, si pe toate planurile, chiar daca uneori nu i se daduse locul pe care-l merita (bunaoara, la 35 de ani nu era decit asistentul de etica la Universitatea din Bucuresti). Dar era destui sa-l cunosti mai bine ca sa-ti dai seama ci Mircea Vulcanescu privea toate insusirile si succesele lui ca niste daniri ale Vietii pe care le ingaduise Dumnezeu, si ca daca ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui incredere in viatai, nici marea lui credinta. Toate astea i se pareau de altfel firesti. Caci, spunea, oamenii uita de obicei ca darurile, ca si incercarile, vin tot de la Dumnezeu.

Cind au venit incercarile, Mircea Vulcanescu le-a primit senin si increzator; intr-un anumit fel, misterios, se integrau vietii
lui religioase. In citeva zile - a pierdut tot: avere, glorie, situatie sociala si academica, familie, libertate. Dar a ramas acelasi. Nu s-a indoit si nici n-a tagaduit; a continuat sa marturiseasca cu aceeasi senina fermitate credinfa si increderea lui de totdeauna.

Altii, care i-au fost mai aproape, vor povesti in de-amanuntul, aici sau altadata, viata pe care a trait-o Mircea Vulcanescu in
temnita. Ce stim cu totii, ne e de-ajuns ca sa intelegem cit de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar
mai ales victorie impotriva Mortii.

Pentru ca stim cum a murit!
lar ultimul lui mesaj in temnita, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: "Sa nu ne razbunati!"...

Chicago, nov. 1961

Text publicat to "Prodromos", nr. 7, 1967.

http://longinvasilescu.blogspot.com/2009/05/mircea-vulcanescu-3-martie-1904-28.html

Niciun comentariu

Un produs Blogger.