Forturile Bucureştiului

Aflată lângă Autostrada Soarelui, bateria 9-10 face parte din centura fortificată a Bucureştiului, construită de regele Carol I la sfârşitul secolului al XIX-lea. Deşi împrejurimile arată mai degrabă a depozit de vechituri inutile, de care foştii proprietari abia aşteptau să se descotorosească, bateria de lângă A2 este una dintre cele mai vizitate, devenită celebră după ce mai multe vedete autohtone şi-au filmat aici videoclipuri.

La origine însă, scopul fortificaţiilor nu a fost acela de a le prilejui un strop de amuzament copiilor hoinari sau starurilor în căutare de locuri exotice.

Cetatea Bucureşti era compusă din 18 forturi şi 18 baterii intermediare, dispuse în jurul Capitalei, pe o linie de rezistenţă ce avea 72 de kilometri lungime. Distanţa dintre un fort şi o baterie era de 2-2,5 kilometri, iar distanţa medie de la forturi la perimetrul oraşului era de 8 kilometri.

bucuresti

*

În urma Războiului de Independenţă, relaţiile statului român cu fostul aliat, Rusia, se deterioraseră, după ce vecinul din est ocupase judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, deşi la începutul conflictului cu turcii se angajase să respecte integritatea statului român. Astfel, studiile referitoare la fortificarea Bucureştiului, întrerupte pe durata războiului, au fost reluate din iniţiativa regelui Carol I.

În 1882, este numită o comisie condusă de generalul Gheorghe Manu, cu scopul de a alcătui un proiect de fortificare a ţării, inclusiv a Capitalei. Însă „lipsa de experienţă a ofiţerilor români în domeniu i-a determinat pe regele Carol I şi pe sfetnicii săi militari să apeleze şi la consilierea unor specialişti străini”, notează Cornel şi Ioan Scafeş, în cartea lor, „Cetatea Bucureşti”.

Ca atare, în acelaşi an este chemat în ţară generalul-locotenent Henri Alexis Brialmont, un inginer militar belgian ce era, la acea vreme, o autoritate în domeniul fortificaţiilor, autor al celor de la Anvers şi Liège. Regele i-a cerut să elaboreze o strategie pentru fortificarea României, iar Brialmont a călătorit împrejurul Capitalei şi a proiectat viitoarele forturi şi baterii.

Lucrarea a debutat în 1884. Primele construite au fost forturile Chitila, Otopeni, Mogoşoaia şi Jilava. În prezent, după aproape 125 de ani, fortul de la Otopeni, aflat într-o unitate militară, e înghiţit de vegetaţia care a crescut în voie peste el. Şanţul ce îi înconjoară partea centrală e plin de stuf, după ce în urmă cu doi ani era plin cu apă, iar pescarii de ocazie prindeau acolo caraşi. „Zona din stânga e pământ virgin. N-a mai călcat nimeni de 20 de ani”, povesteşte ofiţerul care ne însoţeşte, şi ne avertizează că s-ar putea să găsim pe-acolo iepuri, fazani şi şopârle.

Forturile au fost numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând cu fortul 1 Chitila. Bateriile intermediare sprijineau cu foc forturile din stânga şi din dreapta lor şi purtau un număr alcătuit din cele două numere ale forturilor între care se aflau.

Pentru a transporta armamentul şi materialele, pe partea interioară a inelului de fortificaţii, s-au construit o cale ferată şi un drum. Calea ferată era dispusă la 100 de metri în spatele forturilor, iar pe exterior, la 10 metri de ea, s-a construit drumul (actuala şosea de centură).

Potrivit planurilor iniţiale, armamentul trebuia instalat în cupole cuirasate şi pe platforme descoperite. Însă în 1886 apare un nou tip de proiectile, numite obuze-mină, care ar fi putut distruge orice fortificaţie permanentă din cărămidă, aşa cum erau cele construite până la acel moment în jurul Bucureştiului. Numite şi obuze-torpilă, ele nu explodau la impact, ci treceau prin ziduri şi explodau în interior, explică Alexandru Bucur, un tânăr pasionat de istoria militară, care a susţinut în noiembrie 2008 o prelegere despre fortificaţia Bucureştiului, organizată de Viasat History şi Asociaţia Tradiţia Militară.

Drept urmare, generalului Brialmont i s-a cerut să modifice planurile forturilor astfel încât ele să reziste loviturilor obuzelor-mină. S-a renunţat la lucrările de artilerie descoperite, toate tunurile fiind adăpostite în cupole cuirasate. S-a mărit grosimea bolţilor, de la 1 – 1,2 metri la 2,5 – 3, iar cărămida a fost înlocuită cu betonul simplu. Tunurile şi cupolele au fost cumpărate din Germania şi din Franţa, iar pentru camuflarea fortificaţiilor s-au plantat arbori şi gard viu.

Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani, Galaţi ridicate de Mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de cari cerul să păzească ţara”, Regele Carol I.

*

Acum, o nouă floră, alcătuită din păpădie, muşeţel şi ciulini, e nelipsită din Cetatea Bucureşti. Bateria 11-12 a devenit depozit de materiale de construcţie, ferestrele au fost zidite, iar vechii fortificaţii i s-au adăugat câteva ziduri din beton. Pentru a ajunge la baterie, vizitatorii trebuie să sară peste borduri, bucăţi de tencuială şi chirpici, întinse pe zeci de metri pătraţi.

În bateria 14-15, din apropierea Institutului Naţional de Cercetări şi Dezvoltarea pentru Fizică şi Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” de la Măgurele, s-au depozitat deşeuri toxice. Fortificaţia a fost curăţată însă, iar în prezent clădirea nu mai prezintă risc de radioactivitate. În schimb, în cupola cuirasată au crescut copaci, iar pe zidurile umede s-au format mici stalactite.

Ingeniozitatea oamenilor i-a hărăzit fortului Chiajna un destin mai puţin palpitant, el fiind până de curând depozit de murături. O soartă la fel de paşnică a avut şi fortul Mogoşoaia, care a fost transformat într-o vreme în ciupercărie.

Fortificaţiile fuseseră însă proiectate pentru a găzdui 33.000 de militari. Într-o baterie puteau sta 250 de militari, iar într-un fort 350 – 500 de oameni. Iluminarea se făcea cu lămpi cu petrol, iar cupolele, care se roteau 360 de grade, erau operate manual. Costul total al lucrărilor a fost de 85.000.000 de lei.

Dar forturile din jurul Bucureştiului nu aveau să fie niciodată folosite în timpul unui conflict armat. Deşi s-a proclamat finalizarea oficială a lucrărilor, ele nu erau gata: „În 1895 s-a raportat terminarea lor. Nu era adevărat. Era o afirmaţie oarecum propagandistică. Multe tunuri nu fuseseră montate”, spune Ioan Scafeş.

În prag de război, forturile din sectorul de sud-est nu dispuneau de obuziere, povesteşte Bucur, iar alte forturi aveau armamentul incomplet.

De asemenea, linia de luptă se afla prea aproape de oraş şi punea în pericol fabricile şi depozitele aflate împrejurul Bucureştiului: „Nu rezistau la artileria grea, iar traiectoria tunurilor crescuse atât de mult, încât se putea bombarda centrul Capitalei de dincolo de fortificaţii”, explică Scafeş.

După declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, fortificaţiile de la Anvers şi Liège, construite în aceeaşi manieră ca şi Cetatea Bucureşti, nu au rezistat noilor piese de artilerie folosite de Puterile Centrale. „La Liège s-au folosit obuze-brizante de 420 de mm, iar forturile, deşi trebuia să reziste o săptămână, au picat în patru zile”, spune Bucur.

Astfel, fortificaţiile Bucureştiului au fost dezarmate începând cu 1915. Piesele de artilerie din cupole au fost montate pe afeturi şi au fost utilizate ca tunuri de însoţire a infanteriei şi ca tunuri antiaeriene.

În timpul războiului, după pierderea bătăliei de pe Neajlov şi Argeş, trupele române s-au retras în Moldova. Bucureştiul era în acel moment un oraş deschis, ce nu mai avea fortificaţii operative. Trupele germane au intrat în oraş fără luptă.

„Noi ştiam că Bucureştii sunt o cetate puternică şi adusesem pentru a o reduce material de artilerie de cel mai mare calibru; acum această faimoasă cetate nu era decât un oraş deschis. Nicio piesă de artilerie nu mai întrona puternicele sale întărituri şi cupolele sale blindate se transformaseră în cupole de lemn”, feldmareşalul Paul von Hindenburg, şeful statului-major al armatei germane .

*

De-a lungul timpului, trei baterii şi un fort au sărit în aer. “În 1919, bateria 2-3 a explodat, după ce o ţigară a fost aruncată pe fitilul unei lăzi cu dinamită, aflată într-un tren din apropierea bateriei. Alte două baterii au fost demolate”, povesteşte Bucur.

Astăzi, dintre cele 30 de fortificaţii rămase, cele mai multe fac parte din unităţi militare. Una dintre excepţii este fortul Jilava, care a fost cedat Ministerului de Interne. Aflat în incinta închisorii cu acelaşi nume, el a fost utilizat ca puşcărie, prima oară în 1907, an în care câţiva dintre răsculaţi au fost ţinuţi în fortificaţie. După ce Ion Antonescu a fost împuşcat tot aici, regimul comunist a încarcerat în fort deţinuţi politici. Una dintre turele a fost tranformată în celulă, numită “celula neagră”, în care deţinuţii stăteau în întuneric.

În prezent, fortul 13 Jilava este inundat parţial deoarece pânza freatică se află mai sus decât nivelul fortului. În interiorul său se ajunge păşind pe nişte grătare de lemn, un soi de pod improvizat, amenajat pe loc de câţiva bărbaţi încălţaţi cu cizme de cauciuc.

În galerii, o linie întunecată indică nivelul până la care a fost apă. Tencuiala pereţilor se desface în bucăţi care se fărâmă între degete, iar uşile de fier sunt îmbrăcate într-un strat gros de rugină. Dragomir, administratorul fortului, spune că această aripă a construcţiei a fost inundată până în 2002, după care apa a început să se retragă. “Noi întreţinem fortul”, adaugă el.

Lângă intrarea principală zac vreo şase maşini de cusut. Mai încolo, o pereche de pantaloni cândva albaştri, decoloraţi de ploi, atârnă pe un gard. Scaune fără câte un picior, coşuri de lemn şi ligheane din metal întregesc peisajul din jurul fortului întreţinut.

Reduitul, partea centrală a fortului, e inundat şi acum. Pentru a ajunge înăuntru, se merge pe nişte cutii metalice nesigure înconjurate de apă. Odată parcursă galeria, impresia de mlaştină e izbitoare: algele plutesc printre smocurile de stuf, iar apa verzuie e plină de broaşte.

“În alte ţări se procedează altfel. Şi belgienii, şi cehii, şi polonezii, le-au transformat în muzee”, spune Scafeş. Altele au fost transformate în centre culturale, iar o fortificaţie a devenit bază pentru sporturi extreme.

A fost o investiţie de creier, de efort, a fost un lucru foarte bine văzut de toată lumea: “Uite ce au făcut românii ăia”. Acum au trecut în uitare, multă lume nu ştie de existenţa lor”, Ioan Scafeş.

http://dorinfather.wordpress.com/

Comentarii