Despre cultul personalităţii lui Radu Duda, cu autorul biografiei "Principele Radu" (VIDEO) - catavencu.ro

Marile personalităţi îşi au marii lor biografi. Mihai Eminescu l-a avut pe George Călinescu. Principele Radu de România şi-a găsit biograful în persoana lui Vladimir Creţulescu, un eminent student la Regie Film. Poate însă că nici Călinescu nu a ţinut la Eminescu aşa cum Vladimir îl iubeşte pe Principe. Citiţi şi bucuraţi-vă.



De ce nu e Radu Duda niciodată Prinţ Consort

Reporter: Principele Radu al României sau de România?
Vladimir: Cred că al României este titulatura oficială.
R: Cartea este biografică sau e un fel de carte despre cineva?
V: Aşa cum am spus şi la lansare, cel puţin pentru mine, e trecută prin filtrul personal. Ce înseamnă a fi obiectiv? Repet: poţi fi obiectiv raţional şi rece, şi poţi fi obiectiv cu sufletul. Atunci, automat, treci prin propriul filtru emoţional şi încerci să-l înţelegi pe omul din faţa ta. Atunci lucrurile capătă o altă coloratură.

R: Aţi ajuns cumva să ţineţi la obiectul cărţii, la Principe?
V: Atunci cînd un om se deschide astfel în faţa ta, cu amănunte din viaţa lui, e greu să nu te apropii de el.

Nu ai fi om dacă nu te-ai simţi aşa. Şi, în general, ca biograf, dacă nu-ţi iubeşti subiectul, nu poţi să scrii.
R: Nu ţin minte să fii citit în carte sintagma "prinţul consort". El apare numai cu Principe, plin de emfază, de parcă ar fi Principe.
V: Păi este.

R: De ce nu ai folosit "prinţ consort", care ar fi, poate, mai apropiat de realitate.
V: Aici este vorba despre urmatorul lucru. Un om care candidează ca persoană fizică pentru o functie publică, candidează ca el însuşi.
Cînd a ieşit pe scena publică, Principele a ieşit pe deoparte în numele său, ca persoană care candidează la o funcţie publică, şi pe de altă parte ca membru al Casei Regale.
R: Nu se poate numi prinţ consort?
V: Vine şi în numele său, personal, deci nu în numele altei persoane. dar şi în numele Casei Regale. Pentru că vine în numele său se numeşte Radu, şi pentru că vine în numele Casei Regale, se numeste Alteţa Sa Principele. Dacă persoana care ar fi ieşit în faţa să candideze ar fi fost Principesa Margareta, el ar fi fost Prinţ Consort. Înţelegeţi?

R: Crezi că ar putea să candideze şi ca Radu Duda la preşedinţie?
V: Nu cred că poate.
R: Poate e o chestie de opţiune.
V: Nu. V-am spus. Cînd intri în familia regala îţi asumi tot bagajul emoţional- istoric pe care îl presupune respectiva instituţie. Radu Duda nu mai poate să fie niciodată Radu Duda. Ăsta-i norocul şi blestemul. Tot ce face Principele Radu de acum încolo se răsfrînge asupra Casei Regale.
R: Dar dacă ea va divorţa de el, el se va reîntoarce în postura de umil actor?
V: Nu ştiu care este protocolul Casei Regale.

R: Să zicem că ea se îndrăgosteşte rău de un grajdar care devine el Principele.
V: Eu am făcut şi Facultatea de Istorie şi pot să vă spun că acolo sîntem descurajaţi să facem istorie contrafactuală. Pentru că nu duce nicăieri, este un exerciţiu steril. Pot să vă spun însă că întotdeauna căsătoria are o mare greutate şi pot să vă spun ca avem de-a face aici cu doi oameni maturi şi care şi-au luat acest angajament ştiind tot ceea ce înseamnă el, nu numai în faţa lui Dumnezeu ci în faţa unei întregi ţări. Adica nu şi-ar fi luat acest angajament dacă nu era un lucru foarte, foarte solid.
R: Era momentul potrivit să existe o biografie a unui personaj ca principele?
V: Vreţi să spuneţi dacă a avut un subtext electoral acest demers?
R: Nu, nu la asta mă refer. Ci la faptul că poate totuşi e prea devreme, cînd un om nu a făcut mare lucru în viaţă, cînd e totuşi tînăr...
V: Credeţi că e prea devreme? Uitaţi-vă în Occident, toate personajele care intră în scena publică le apar nişte biografii. Aşa a apărut şi pentru Obama. Indiferent că au cîştigat sau nu alegerile, în Occident se practică acest lucru. Se fac nişte biografii ca ei să fie cunoscuţi de către public. Este un fel de carte de vizită. Pentru cei care vor să afle mai multe, e problema lor să investigheze.

R: Aţi avut şi curajul să puneţi întrebări dificile?
V: Am pus şi întrebări incomode. De exemplu, a fost un moment în care l-am întrebat pur şi simplu: aţi colaborat cu Securitatea? Şi Alteţea Sa a răspuns: "Nu, nu am colaborat!".
R: Ce vîrstă avea cînd s-a cunoscut cu prinţesa?
V: Cred că avea vreo 40 şi ceva.
R: O mai fi fost cu alte femei? Sau a fost chiar căsătorit? E ca şi cum ăsta ar fi fost primul moment în care a văzut o femeie.
V: Alteţea Sa a spus: "Atunci cînd ne-am cunoscut amîndoi eram maturi, eram trecuţi prin viaţă, avusesem nişte experienţe în spate, nu a fost o dragoste ca la 18 ani". A fost o dragoste matură.


2.

Radu Duda, Principele


R: V-a sugerat el să scrieţi cartea într-un anume fel? Pentru că încă de la început, el apare cu titulatura de Principe. Cînd în acea perioadă nu era încă principe.
V: Da. Nu era principe. Aicea a fost o oscilaţie a mea personală. Dacă te referi la omul de acum care se uită în trecut, atunci Principele se uită în trecut, şi spuneam "bunicul principelui". Dacă te apropii de omul de atunci, spui Radu.
R: Dar este punctul lui de vedere sau punctul tău de vedere? A devenit cumva supărător pe măsură ce citeam. E o megalomanie a titulaturii.
V: Este un neajuns al felului meu de a scrie. Alteţa Sa a spus de la început: "Nu vreau să insistaţi pe titluri. Nu vreau (titulaturi de tipul, n.r.)Alteţa Sa Principele". Alteţa Sa a vrut o carte mai mai apropiată, mai familiară, pentru oameni.
R: El a citit cartea? Nu a şters toate treburile astea?
V: Alteţa Sa nu şi-a permis să intervină asupra scrisului nostru.

R: Putea să scrie orice prostie? Şi-a lăsat cartea cu chestile astea supărătoare?
V: Da.
R: Poate pentru că i-au plăcut.
V: Nu. Este ceva din delicateţe. Vă spun sigur.
R: Deci, pînă la urmă e şi propriul lui punct de vedere asupra cărţii.
V: Nu. Aici este diferenţa dintre un membru al casei regale şi un om obişnuit. Un om obişnuit ar fi corectat.
R: Dacă el a rămas cu asta, înseamnă că nu l-a deranjat.
V: Chiar daca l-ar fi deranjat, nu şi-ar fi permis sa corecteze.
R: Nu se poate, asta nu există. E o incoerenţă logică.
V: Crezi?
R: Păi da, nu ştiu cum naiba. Într-o carte care mă vizează pe mine şi pe care eu probabil o şi sponsorizez...
V: Aici e diferenţa dintre un membru al casei Regale si un om obisnuit. Un om obisnuit ar fi corectat unde nu-i convenea. Eu pot să vă spun că au fost multe lucruri unde poate nu i-a convenit ce s-a spus dar nu şi-a permis să corecteze.

R: Dar aţi avut o discuţie cu el în care el a spus "Nu-mi convine că mă faceţi Principe de cînd mă jucam cu puţa prin stradă"?
V: Nu, nu ne-a spus asta.
R: Deci cumva i-a convenit. Nu a avut observaţii. Cum e posibil aşa ceva?!
V: Uitaţi, e posibil!
R: Dar el se agaţă tot timpul de titlul ăsta şi văd că aţi preluat şi voi acest automatism al gîndirii lui.
V: Titlul i-a fost acordat.
R: Da, dar dacă ar mai avea puţină modestie în el ar rămîne tot Radu sau ar impune să rămînă. Dar el preferă aşa, se vede.
V: Ce se întîmplă, cind ai intrat în familia regală, tu nu mai eşti un om obişnuit. Tu nu mai eşti o persoană fizică. Eşti în familia regală şi ai brusc un rol de reprezentare pentr ţara ta. Tu mai eşti Radu. Nu mai poţi să fii. Nu mai ai cum să fii. Chiar dacă ai vrea. Asta e situaţia. Renunţi la privilegiile pe care eu sau tu le avem. Tot ce înseamnă viaţă ta personală, de acum încolo, este supus ochiului opiniei publice. este un sacrficiu. Si cu acest sacrificiu vine titlul, care este o povară, mai degrabă, decît un privilegiu.
R: La el nu prea pare o povară.
V: Ăsta-i punctul tău de vedere subiectiv. Eu îţi spun că nu e uşor.
R: Am mai văzut nişte lucruri. Ai scris la un moment dat: "Bunica lui se trage dintr-o veche familie moldoveană a cărei genealogie coboară pînă în veacul al 15-lea la un hatman pe nume Şendrea. Acest hatman s-a învrednicit, se pare, să o ia de soţie pe însăşi sora lui Ştefan cel Mare." E cumva o genealogie predestinată? Acum cîteva sute de ani un membru al familiei lui a luat-o de nevasta pe sora unui rege şi a intrat într-o altă familie regală? Aţi trecut acest amănunt tocmai din cauza asta?
V: Nu ştiu dacă a fost ceva legat de...nu ştiu...

3.

Radu Duda, Marele Actor

R: Am mai observat o chestie. Cariera lui de actor, pînă la urmă, e foarte modestă. Chiar mediocră. Chiar şi din prima parte a cărţii se vede din plin treaba asta. Prinde numai roluri mici, destul de rar...
V: Aşa ţi se pare?
R: Nu că mi se pare. E evident. Şi el este foarte frustrat, pomeniţi de nu ştiu cîte ori treaba asta. Că Principele nu se simte mulţumit, că nu e împlinit.
V: Da, Principele ne-a mărturisit că nu s-a putut împlini în teatru. Dar aici trebuie să ne întrebăm ce înseamnă a fi mare şi ce înseamnă a fi mic.
R: Nici măcar nu prindea roluri. Adică a jucat în foarte puţine spectacole şi mai degrabă spectacole de mică anvergură.
V: Eu pot să vă spun atîta: ştiu destul de bine lumea asta a teatrului, mama mea este actriţă iar eu sînt student la film. Lumea asta este foarte stranie şi în arta întotdeauna poţi să fii înaintea timpului tău, înapoia timpului tău. Sînt puţini artişti care s-au sinconizat perfect cu epoca şi au avut succes în timpul vieţii. Se întîmplă să nu fii pe aceeaşi lungime de undă şi să nu fii apreciat, să nu ai succes.
R: Deci el e unul din aceste genii.
V: Nu ştiu. Eu nu am văzut nici un spectacol în care a jucat Alteţa Sa. Eu am luat numai mărturia Alteţei Sale despre aceste experienţe şi cum le-a trăit Alteţea sa. Atîta pot să ofer. Deci nici nu pot să spun. Dar pot să spun din ce am învăţat la facultate şi din experienţa mamei mele, că e un lucru delicat. Eşti mereu cu sufletul expus ca o rană şi nu întotdeauna ţi se răspunde cu aceeaşi monedă. Dar ţine de noroc şi ţine de personalitatea ta.

R: ...Pentru că, după ce citeşti prima parte a cărţii, în care ai totuşi senzaţia destul de pregnantă că e un actor de mîna a şaptea...
V: Ăsta e punctul dumneavoastră de vedere subiectiv...
R: Da... capitolul 4, care se numeste "O principesă, o nouă viaţă, un alt destin", începe aşa.: "Iniţial, Radu nu a vrut să renunţe la actorie. De ce ar fi făcut-o? Jucase deja pe marile scene ale lumii..." Îţi cade faţa cînd citeşti aşa ceva. Pentru că e evident că nu a jucat pe marile scene ale lumii. Dacă a prins un turneu pînă în Franţa, într-o perioadă...
V: Vi se pare puţin a juca la Paris, a juca în Elveţia, a juca...
R: Da.
V: Marea parte a actorilor români ajung să joace în teatrul lor şi atît. Trebuie să vedem la ce ne raportăm aicea. Dacă ne raportăm la destinul unui actor român obişnuit, este foarte mult. Daca vă aşteptaţi să spun "A jucat pe Broadway 10 ani", atunci îmi pare rău. Nu s-a născut în America şi nu a avut această şansă.
R: Aţi spus "Jucase deja pe marile scene ale lumii..."
V: A jucat şi pe Broadway. Nu ştiu ce înţelegeţi prin marile scene. Daţi-mi un exemplu de mare scenă. Daţi-mi un exemplu de mare actor care a avut ocazia să joace pe Broadway, în Elveţia, în Franţa. A jucat pe scene importante.

R: Deci dacă intră 6 spectatori undeva în Elveţia, într-un teatru de cartier, nu se cheama totuşi că a jucat. Trebuie să ai o rezonanţă, un feedback puternic la piesele în care joci. Nu poţi să afirmi după ce joci în spectacole oarecare...
V: Nu ştiu pe ce bază vorbiţi de 6 spectatori în sală şi pe ce bază vorbiţi de spectacole oarecare. Pe ce vă bazaţi cînd faceţi asemenea afirmaţii?
R: Pe piesele în care...
V: Le-aţi văzut?
R: După titluri se vede.
V: A, pe titluri...
R: Se vede că nu sînt cine ştie ce...
V: A, vă permiteţi să emiteţi pe baza titlului. Am înţeles. Titlul spune totul despre un spectacol, într-adevăr.
R: Nu, într-adevăr. Dar poţi să îţi faci totuşi o mică...
V: Aţi văzut spectacolul? Atîta pot să vă întreb. Un critic de teatru vede spectacolul şi apoi scrie o cronică. Poate să îşi spună punctul de vedere asupra spectacolului. Dumneavoastră nu l-aţi văzut.
R: E adevărat, dar el niciodată nu a fost unul dintre actorii de care s-a tot vorbit.
V: Pentru că a jucat afară. S-a vorbit afară. Asta-i singura problemă.
R: N-a jucat nici foarte mult afară. Se înţelege că nu a prea jucat.
V: Citiţi cu atenţie şi o să vedeţi că a jucat destul.
R: Zice că a jucat în Homo Faber.
V: Da.

R: Şi zici tu aicea: "Totuşi, pentru interpret, nu era un spectacol uşor de suportat. După 4 stagiuni, Radu a decis să nu mai joace Homo Faber: sfîşietoarea dramă a eroului, retrăită din nou şi din nou pe scenă, era mult prea chinuitoare." Sînt vorbele lui, sau interpretarea ta?
V: E interpretarea mea. Altetea Sa ne-a spus doar atît: că era un spectacol greu, chinuitor şi că a renunţat tocmai de aceea. Ştiu şi de la mama mea că atunci cînd îţi intri în rol, problema e că suferi odată cu personajul. Şi dacă personajul suferă, nu e deloc plăcut şi deloc uşor. Dacă îl joci pe Raskolnikov, ucigaşul, îl joci pe Raskolnikov. Tu ai omorît pe cineva cu toporul, şi tu trăieşti drama aia. Pe viu. Două ore. Vă spun eu că eşti terminat de oboseală, epuizat.
R: Mi s-a părut interesant, mi s-a părut că aicea poate te-ai revoltat, poate ai vrut să faci tu o ironie, ai pus o şopîrlă in text, în faptul că imediat după ce zice el că nu a mai putut să joace în Homo faber, ai scris: "Principele era implicat şi într-un alt proiect, de o cu totul altă factură. El interpreta rolul lui Jean, lacheul alunecos şi dornic de parvenire din piesa Domnişoara Iulia, de Strindberg".
V: Nu este nici o şopîrlă. Era vorba pur şi simplu despre caracterul proteic al unui actor.
R: Da, care poate să joace tot felul de roluri.
V: Faptul că i s-a oferit un asemenea rol, după ce a jucat un rol de altă factură, vorbeşte despre capacităţile de transformare ale actorului Radu.



Despre cum să scrii ca să îi faci plăcere Principelui


R: Nu ştiu cum naiba să zic. Ceea ce e cu adevărat nasol e că simţi în cartea asta un ton cu care era ridicat pe vremuri în slăvi Nicolae Ceauşescu. Să faci din rahat bici, din orice căcat trăit de orice om, să zicem că se uită la un copac sau merge pe stradă şi vede ceva, şi brusc se face din asta o chestie întemeietoate, fondatoare.
V: Ăsta-i punctul dumneavoastră de vedere, ştiţi cum e. Trăim într-o democraţie, puteţi să gîndiţi şi să credeţi ceea ce vreţi.
R: Se pun bazele, în felul ăsta, nu neapărat în societate, dar îngrijorător e că pentru tine, a unui fel de cult al personalităţii acestui Principe. Tu nu te-ai gîndit la treaba asta? Sau nu ţi-a zis nimeni?
V: Eu pot să vă spun doar atît: ceea ce am scris, am simţit. Nu mă simt un bard de curte.
R: Dar asta devii. E cartea unor oameni care pun bazele unui cult al personalităţii. Întemeiază.
V: Eu am încercat numai să arăt ceea ce gîndeşte şi ceea ce simte un om. Asta e tot. Dacă consideraţi că e un demers servil, asta e, puteţi să o spuneţi, trăim într-o democraţie. Mi se pare deplasată comparaţia cu Ceauşescu tocmai pentru că trăim într-o democraţie, presa este liberă. Şi atunci, automat, riscul este înlaurat.
R: Nu este un pericol pentru societate, pentru lumea în care trăim. Pur şi simplu mă gîndesc la tine. Numai la tine.
V: Eu nu mă simt în pericol. Eu nu am făcut această carte pentru Radu Duda. Nici pentru Principele Radu. Eu am făcut-o pentru mine.
R: Şi esti mulţumit aşa cum a iesit?
V: Da.
R: Ok.

sursa: Despre cultul personalităţii lui Radu Duda, cu autorul biografiei "Principele Radu" (VIDEO)

Comentarii