Revizionismul în Balcani - Asasinarea Regelui Alexandru I

Serbia a semnat tratatul de pace cu Ungaria la Trianon în 1918. Se anexa tot nordul Dunării care includea Voivodina, Bacica, Banatul parţial, în care trăiau sârbi dar şi unguri, români, în care sârbii nu erau majoritari, după cum se vede în imaginea din „Poezii Populare de la Românii din Timoc” culese de C.S. Timoc, Serbia era doar o ţărişoară de aprox. 9 judeţe.

La anul 1912, după Vladimir Jacşici, Banatul avea:

592 052 români

275 015 sârbi

387 544 nemţi

243 152 unguri

76 158 alţii

grupul etnic romanesc

Din spaţiul acesta aproximativ 315 000 nemţi, din Banatul sârbesc s-au retras odată cu armata germană, deşi ca ocupanţi ai Serbiei n-au comis atrocităţi împotriva poporului sârb, cât a făcut naţionalismul sârbesc între ei. De aceea Banatul a fost evacuat complet de ginta germană ca să scape de exterminarea sârbească.
Ungaria, cu toată criza economică a protestat, s-au organizat lupte armate interne, în timp ce Serbia pregătise 7 divizii pentru intervenţie.
Se constituise Mica Antantă, din care prin 1926 S.H.S. (Srba, Hrvata i Slovenata), întorcea încet spatele spre Vest şi ţintea spre răsărit, ceea ce atrase o mare îngrijorare în concernul de competenţe al puterilor occidentale.
Problema complicată o constituia frontiera controlată de unguri, ei rămânând în 1931 cu 9 572 hectare de pământ, proprietatea ungurilor, refugiaţi în Ungaria.
Atunci se afla că ungurii au un poligon organizat pentru emigranţi la Janka Pusta, folosit de revizionişti. Începând cu anul 1934, apar conflicte dese de frontieră între Ungaria şi S.H.S. (Srba, Hrvata i Slovenata). Totuşi Italia, văzându-se dezavantajată în împărţirea terioriilor, a avut o şansă prin scriitorul D’Anunucio care s-a îmbarcat pe un vapor, înarmat şi a ocupat prin forţă oraşul Fiume sau Rijeka, în care nu era picior de sârb, fără a i se opune rezistenţă; aşa că oraşul a rămas să aparţină mai departe Italiei.
Încep a se organiza centre de instrucţie pentru emigranţii unguri la Ranija şi în Italia la Firenzze, pentru că şi Italia revendica litoralul Adriaticei cu Peninsula Istria. Însă frontiera prost trasată îi obliga pe vreo 75 000 de ţărani agricultori unguri să o treacă zilnic să-şi muncească holdele. Pretenţiile revizioniste se accentuau, iar vizată era S.H.S. (Srba, Hrvata i Slovenata), Cehoslovacia şi România. În 1931 la 6 km de frontiera iugoslavă, se organizează poligonul teroriştilor de la Janka Pusta în sudul Ungariei; vreo 30-40 de terorişti erau toleraţi şi ajutaţi de armata şi statul maghiar să lupte pentru revendicarea teritoriior pierdute în război.
Printre lucrătorii de pământ în 1932 se identifică 464 terorişti, îar în 1933 vreo 402. Ei se ocupau cu vânzarea de arme, explozivi şi cărţi de propagandă. La insistenţele S.H.S. (Srba, Hrvata i Slovenata), Ungaria se obligă să mişte poligonul antirevizionist de la Janka Pusta.

Călătoria Regelui Alexandru I la Marsilia

Liga Naţiunilor n-a putut rezolva conflictul de frontieră sârbo-unguresc, de aceea închise dosarul. Problema rămânea să se rezolve pe căi bilaterale, dar nu s-a putut rezolva, neexistând din partea nici unui subiect de drept vocaţia pentru echilibri şi stabilitate.
La ordinea zilei se deschide pentru S.H.S. (Srba, Hrvata i Slovenata) un conflict din partea Bulgariei, care pretindea Macedonia şi provincia de la Vest de Pirot-Niş ca şi cea de pe dreapta Timocului, unde locuiau românii (9 sate româneşti).
Toate ţările vecine cu S.H.S. (Srba, Hrvata i Slovenata) ridicau pretenţii teritoriale, cu excepţia României. Serbia era atactă „extra muros” şi din interior se încerca destrămarea pe motivul că este o ţară cu frontiere false, nejustificate etnic, istoric, etc..
Peste toate nenorocirile, interveniseră însă şi evenimente interne neaşteptate şi anume, la 20 iunie 1928, când în incinta Parlamentului din Belgrad, un patriot sârb, Punişa Racici îl împuşcă pe liderul partidului agrar croat, Stjepan Radici şi pe încă doi colaboratori apropiaţi, Pavle Radici şi pe Giura Basariceka. Incidentul cutremură Balcanii şi Europa civilizază. Croaţii căutau să se dezlipească de Iugoslavia fals alcătuită prin manevre dolosive şi viclenie politică.
Cu pistolul şi cu forţa se mai puteau stăpâni popoare, de aceea croaţii organizaseră o răscoală la Velebit, răscoala fiind înăbuşită în sânge, iar răsculaţii fură trataţi ca veredici colaboratori ai teroriştilor din Ungaria. Cei mai mulţi dintre răsculaţi se refugiară în Italia, Ungaria şi Austria.
De la 22 martie 1929 până în 15 martie 1934 au fost rase de pe faţa pământului 3 imperii: Germania şi Austria şi Rusia. Au fost reparate unele vechi nedreptăţi şi s-au alipit noi teritorii unor state ca Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Finlanda, Serbia cu Croaţia şi Slovenia. În aceste împrejurări şi intimidări ale Serbiei din mai multe direcţii, politicienii sârbi, foarte vicleni în diplomaţie şi în politică încearcă să-şi facă prieteni ca să acopere gândurile negre create de tratatul de Pace de la Versailles.
După prăbuşirea puterilor centrale pe frontul de la Salonic şi în Carpaţi în România, la Zagreb liderii politici cu înfiinţat „Adunarea Populară a Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor”, iar la 24 noiembrie 1918 s-a anunţat unirea dintre Serbia şi Muntenegru, fiind alungat regele Nikola care luptase în război. Parlamentul din Podgoriţa a votat alungarea regelui şi a familiei sale din Muntenegru şi a votat unirea Muntenegrului la Serbia. În fruntea tineretului care l-a alungat pe rege s-a aflat o personalitate, Marko Dancovici.
La 1 decembrie 1918, principele moştenitor Alexandru I, în numele tatălui său, Petru I a declarat unirea la Serbia a tuturor teritoriilor sârbeşti care sunt: Macedonia, Kosovo, Istria, Voivodina, Banatul întreg, teritoriile din dreapta Timocului până la munţii Murgaş şi Magiore spre Stara Planina la Bulgari.
Îndată s-a proclamat cu entuziasm guvernul unit între Serbia, Croaţia şi Slovenia, sub preşedenţia liderului radical Stojan Protici la Vidov Dan la 28 iulie 1921 şi s-a desfiinţat la 6 ianuarie 1929 la cererea regelui Alexandru odată cu constituţia. S-a dat citire unei noi constituţii prin care se stabilea pentru totdeauna că poporul sârb, croat şi sloven sunt un singur popor, stabilind un regim politic ultracentralizat şi despotic. Cât despre numeroasele minorităţi nu s-a spus un cuvânt.
Unii politicieni patrioţi sârbi sperau se va grăbi adevărata unire a slavilor de miazăzi.
Această constituţie a fost numai pe placul politicienilor sârbi; croaţii au respins-o şi au proclamat o federaţie.
Regele Petru I, bolnav tot timpul nu avea nici un cuvânt şi ruinat de la viaţa amară dusă în pribegie şi-n război, se sinse la 16 august 1921. L-a urmat cu nerăbdare fiul său, Alexandru I, care încă de la 11 iunie 1914 ca regent, executa în fapt funcţia regală.
Plin de energie, ambiţios, încrezut, lacom de putere şi viteaz, era convins că este omul ales pentru a conduce pe vitejii sârbi la noi victorii, prosperitate şi pace. Regele, văzând că i se pun piedici în guvernare, că autoritarismul şi despotismul nu-i convinge pe politicieni să colaboreze cu Palatul, la 6 iunie 1929 desfiinţează constituţia de la Vilodov Dan, dizolvă parlamentul, iar puterea executivă o ia în mâinile sale şi proclamă un regim autoritar monarhic. Printr-un decret regal la 3 octombie 1929, schimbă denumirea statului Serbia, Croaţia, Slovenia în Iugoslavia şi împarte o în 10 regiuni.
Se strădui să asigure un climat de stabilitate şi pace bolnăvicioasă. Dar izbuti să înfiinţeze în 1921 „Mica Antantă”, iar în 1933, „Înţelegrea Balcanică”. Trebuie observat cu atenţie că orice acţiune politică pornită în interior şi exterior se făcea „manum militari”, că se bucura de sprijinul alianţelor occidentale, care erau complet neinformate despre situaţia din Iugoslavia şi celelalte ţări balcanice. Făceau acest lucru cum fac şi astăzi concesii ca să atragă Serbia în civilizaţia europeană şi să descurajezede idealurile care îi lega etnogenetic de Rusia.
Este greu să conduci un popor şi o ţară cu orientare politică spre occident, când mama Rusia a considerat Serbia şi Iugoslavia, ca pe o gubernie a sa, sprijinind-o în toate expansiunile sale teritoriale în hegemonia balcanică.
Regele Alexandru I făcea parte din dinastia Karagheorghe, care avea mamă din ginta Catana din Muntenegru. A fost cel de-al doilea fiu al regelui Petru I, născut la Cetine la 4 decembrie 1888. A frecventat şcolile ruseşti şi s-a instruit în corpul de armată Pazov.
După ce fratele lui mai mare, Gheorghe (se observă în toată istoria sârbilor de până a începe înflorirea naţionalismului în 1921 că onomastica de «Karagheorghe» este scrisă în toate documentele cu denumire românească de Gheorghe şi nu George) renunţă la obţinerea tronului regal ca prim urmaş, la 15 martie 1909, imediat, energic ca orice munteneagrean, Alexandru I reorganizează armata şi se declară comandant al armatei I-a, pe care a condus-o în războiul balcanic şi s-a remarcat în bătăliile cu turcii de la Bitola şi Cumanovo din Macedonia.
În 1913 îi bate pe bulgari pe Bregalniţa apoi devine comandantul suprem al armatei sârbeşti din 1914-1918 pe frontul din Macedonia. Deşi la început îi bate pe austrieci, în 1915 sunt atacaţi de armatele germane, austriece, ungare şi bulgare şi Serbia cade sub ocupaţie austro-ungaro-bulgară până în 1918. Un rest din armata sârbească cu regele Petru I bolnav pe targă, urcă munţi şi trec ape, refugiindu-se de forţele de ocupaţie, trecând peste nordul Albaniei şi aşezându-se în insula grecească Corfu, unde au stat din 1915-1917.
După ce regele Petru I moare la 26 iulie 1921, Alexandru I devine regele sârbilor, croaţilor şi slovenilor.
La o vârstă destul de fragedă, regele Alexandru I se va căsători cu principesa Mărioara, fiica regelui Ferdinand I şi al reginei Maria a României. Prinţesa Mărioara, alintată cu denumirea de „Mignon” s-a născut în Germania la Gotha la 27 decembrie 1899, în palatul ducesei Maria Alexandrova. Adusă la Bucureşti, este botezată în religia ortodoxă.
Regele Ferdiand I a avut cinci copii, pe Carol I, Elisabeta, Mărioara, Nicolae şi Ileana. A izbutit să se căsătorească numai principesa Mărioara, folosindu-se de ci’onferinţa de Pace de la Paris, unde regina Maria venea mai des şi-l ochise pe regele Alexadru I să-i fie ginere, deci printr-o întâmplare se alege această nefericită căsătorie. Ileana, cea mai mică, impresionată de tragedia vieţii surorii sale la Belgrad, s-a călugărit şi s-a dus în America unde a devenit Maica Alexandra, ridicând şi o mănăstire.
Însă lumina adevărată a casei regale de la Bucureşti, venea de la cel de-a treilea copil, Mignon sau Mărioara. Această prinţesă de o dedicaţie fascinantă se căsătoreşte în Balcani cu un rege glorios, violent, Alexandru I, care izbutise realizarea celei mai mari ţări din Balcani, după Turcia. Acesta le-a fost visul sârbilor, să fie cei mai mari şi cei mai tari în balcani, ca şi azi.
Mama ei, regina Maria a României nuntrea pentru Mărioara o iubire aparte, ceva de o inspiraţie divină. Iată cum o califica în cartea „Povestea Vieţii Mele”:
„Era veselă, zâmbitoare şi uimitor de drăgăstoasă, din cea mai fragedă copilărie. A fost mai mult decât o mângâiere pentru mine”.

Regele Alexandru I era educat şi instruit la o şcoală militară rusească şi în Balcani, nu era la curent cu manierele societăţii civile occidentale; de aceea mărturiile vremii l-au prezentat ca pe un personaj dur, lipsit de delicateţe, incoruptibil, inflexibil, care nu ştia ce înseamnă a face concesii pentru cetăţenii săi. Se considera unicul proprietar peste popr şi ţară, se purta ca un stăpân ambiţios, arogant, autocrat, care cu ideile lui expansionist-hegemoniste trăia înafara timpului. Ocupase Banatul cu judeţele Caraş-Severin, Timiş în întregime, Timişoara devenind capitala Voivodinei cu sute şi mii de sate în care nu era picior de sârb, să nu ne mai referim la românii din Timoc (4 judeţe) care deveneau teritorii sârbeşti.

Marioara

Bătrânii care mai trăiesc şi au cunoscut ocupaţia sârbească spun că au avut ferestrele acoperite cu scânduri în loc de obloane pentru a nu-i vedea sârbii ca popor ocupant, şi asta a durat aproape 1 an, încât nu s-au văzut sârbii cu românii bănăţeni deşi trăiau în acelaşi oraş; de aceea sârbii sunt obsedaţi de o ură inexplicabilă, pentru că li s-a luat Banatul românesc. Ei cred că în acest teritoriu sunt sute de mii de sârbi şi ar merita să fie anexaţi Serbiei. Pe ei nu-i interesează documentarea şi istoria adevărată, ci îi interesează istoria făcută prin forţă şi îndrăzneală, prin sentimente eroice de moment şi nu bazată pe dreptul istoric, etnic, lingvistic, etc., necesar în aceste cazuri.
Comandantul armatei sârbeşti purta un nume curat românesc, N. Ţolovici, dar se declara sârb curat. După retragere, sârbii au privit chiar şi azi privesc, plini de ură şi dezgust faţă de români, dealtfel „prin regulamentele militare, recruţii sârbi învaţă că, duşmanii sârbilor sunt: românii, ungurii, nemţii, etc. adică ocupăm noi, locul cel dintâi”.
Alexandru I se baza pe proiectele sale, pe ignoranţa şi dezinformarea francezilor şi pe sprijinul nelimitat al ruşilor. Desupra tuturor intereselor va fi interesul sentimentului naţional, al relansării sârbilor în toate provinciile şi funcţiile cheie. Pentru ţara lui nu era un rege paradoxal şi nimeni din anturajul lui militar sau politic, nu îndrăznea să-i dea un conciliu, ca să ştie că prin totalitarismul exagerat duce ţara la autodistrugere, deoarece toţi erau obsedaţi de ideile expansionismului şi pentru o hegemonie în Balcani.
Nimeni dintre politicieni nu se pricepea la democatizarea ţării, să gestioneze năravurile unei ţări din Balcani şi nici n-aveau o vocaţie pentru lucruri aşa importante. Balcanicilor nu le plac lucrurile exacte, clare, le displace o administraţie făcută de străini înafară de ruşi; sunt convinşi că cunt născuţi şi făcuţi să comande peste tot, fiind cei mai energici, invidioşi, agresivi şi inflexibili. De aceea în Serbia, mai puţin în Bulgaria nu se prea găsesc evrei şi nu se văd în oraşele mari sinagogi, biserici catolice şi nici chiar ortodoxe la românii din Timoc care sunt în teritoriu 1/6 din populaţia Serbiei.
Toate teritoriile anexate de sârbi n-au fost făcute prin războaie sau forţă militară ci au depins de bunăvoinţa câte unui imperiu, pe care ei l-au dădăcit prin metodele lor şi astfel ruşii le-au făcut donaţie Timocul, francezii le-au donat o parte din Banat şi Voivodina şi dacă mergem mai departe observăm că nu ei hotărăsc extinderea teritoriului sârbesc, ci popoarele mari din Europa, pe care le păcălesc şi le amăgesc cu te miri ce fel de teorii, ca şi când Balcanii n-ar putea avea echilibru politic fără prezenţa sârbilor.
Omenirea n-a observat încă, de fapt cât de importanţi sunt sârbii, chiar dacă n-au nici 10 milioane locuitori cu minorităţi cu tot, minorităţile fiind la ½ din populaţie; şi cu toate acestea, ei au provocat I Război Mondial, un război împotriva Pactului Nord-Atlantic, dar şi imperiului turcesc la 1876, şi erau să fie desfiinţaţi ca stat, dacă nu intervenea Marea Britanie. Numai ei au avut tăria să lupte cu un imperiu şi pentru ei Europa să înfiinţeze un tribunal penal internaţional care să le judece crimele de genocid şi etnocid.
Dacă dau greş acţiunile lor politice şi militare, vinovaţi sunt alţii, străinii sau vecinii, deşi la ei tote relele au venit de la un timp, nu din afară ci „intra muros”. Naţionalismul a distrus Iugoslavia şi Serbia de câteva ori. Iugoslavia este singura ţară din Balcani, care n-are credibilitate în străini şi mai ales cnejii lor, regii lor; ei i-au ales, ei i-au împuşcat, ei i-au aruncat pe fereastră.
Şi fiica lui Slobodan Miloşevici, la arestarea acestuia, a tras în automobilul în care se afla tatăl său, să moară de mâna unui sârb, nu a unui străin.
Un strămoş al regelui Karagheorghe, un aromân din Muntenegrul sârbizat, ajuns căpetenia răsculaţilor de la 1804 a avut un caz similar de comportament şi anume, după o luptă, revoluţionarii sârbi s-au retras şi au căutat să fugă să nu-i prindă turcii. Însă din grup făcea parte şi fratele lui Karagheorghe, rănit grav la picior şi nu mai putea merge. Când i s-a raportat că fratele său nu poate merge, el a răspuns scurt: „împuşcaţi-l voi decât să-l împuşte turcii…”, atunci fratelui său i-au revenit puterile şi nu l-a mai durut piciorul; de aici se vede egoismul naţional de a respinge orice gest venit „extra muros”.
Revenind la regina Mărioara, pleacă la Belgrad cu avionul de la Bucureşti în dimineaţa zilei de 9 iunie 1922 când avea 23 ani. Eram copil cu vacile când a trecut cu avionul peste satul meu, pe râul Timoc.
Românii au acceptat această căsătorie ţinând seama de tradiţiile bune care ne legau de Serbia. Căsătoria se întâmpla într-o vreme în care Serbia, Croaţia şi Slovenia (născută la 1918 – S.H.S. Srba, Hrvata i Slovenata) nu aveau nici un vecin prieten. Bulgaria rămânea duşmanul milenar, Albania şi Kosovo deasemeni. Grecia îi stăpânea pe slavii din nordul Salonicului, pe care sârbii vroiau să-i unească la ţara mumă, nici vorbă de prietenie cu Italia, Austria sau Ungria, numai România mai rămânea în ecuaţie, singurii care mai puteau fi manipulaţi şi umiliţi întru realizarea hegemoniei lor în Balcani, socotind poporul român un popor de mămăligari care n-are politicieni, sunt superficiali şi nu-i interesează ţara şi neamul.
Cu Marea Adricatică erau în oarecare măsură prieteni, pentru că toţi vecinii pretindeau că au teritorii în S.H.S. (Srba, Hrvata i Slovenata); însă Serbia avea minorităţi în unele ţări vecine, prin urmare echilibrul politic şi strategic era fragil.
Cu toate aceaste, sârbii, ca popor asuprit şi înrobit de turci şi având dese războaie cu vecinii şi-au găsit refugiu şi adăpost, nu la slavi, nu la ruşi ci la români, în Vlaşka sau Ţara Românească. Vlaşka îi ziceau sârbii şi vecinii, însă noi ne numeam încă de pe atunci rumâni, pentru că vorbeam româneşte, nu vlăheşte, cuvânt încă neîncetăţenit în vreo limbă slavă sau română.
N. Iorga fiind deputat în Parlametul României, ca mare istoric, rostea discursuri prin ţară şi la Craiova (22 noiembrie 1915) în folosul refugiaţilor sârbi. Pe atunci Iorga era încă tânăr şi nu era la curent cu istoria românilor din dreapta Dunării, Dacia Aureliană – Timoc şi de aceea a avut unele greşeli. Devine profesorul principesei Mărioara.
Despre sârbi a avut păreri bune, dar despre bulgari n-avem probe că i-a nedreptăţit cu ceva; spunea despre bulgari: „nicio naţiune balcanică nu s-a eliberat mai ieftin ca bulgarii”.
Pe sârbi îi admira ca popor «eroic», „Serbia era o ţară creată printr-o revoltă de ţărani”.
Când a început revoluţia de la 1804, din 25 000 sârbi şi vlahi sau români implicaţi în revoluţie, numai un românş stia să scrie şi să citească, era prinţul vlah Mişu Carapancea cu soţia sa, stăpânul provinciei autonome româneşti Margina cu sediu la Nigotin şi 2 sârbi.
Sârbii n-au avut în fruntea revoluţiei generali, armată echipată şi intelectuali care să le trezească conştiinţa că sunt slavi şi ca popor trebuie să fie liberi în ţara strămoşilor lor. N. Iorga zicea că Serbia a fost trezită de «un porcar», căci Karagheorghe fusese slugă la Fazli-başa şi negustor de porci, care nu ştia carte, despre care poezia populară sârbească spune, referindu-se la o crimă săvârşită de Karagheorghe:
„Ovo je delo ono vlaše / Kod Fazli Baše” (Aceasta este Opera acelui Vlah Slugă la Fazli-Başa). Prin aceasta credem că este suficient argumentul din poezia populară deşi onomastica de Gheorghe şi Cara o au numai aromânii şi românii.
Alexandru I avea sânge din ginta Karagheorghe adică Gheorghe cel Negru din Muntenegru de origine aromâni vlahi; el purta virtuţile eroice ale înaintaşilor săi, însă îi lipsea cu desăvârşire experienţa politică şi vocaţia pentru a conduce un popor balcanic spre democraţie, şi chiar în revoluţie. De aceea este explicabil, ca urmaş, de ce a fost un rege dur şi ambiţios. N-a fost învăţat să facă concesii, ci doar să primească teritorii pe care nu le-a visat şi prin care nici n-a trecut armata sârbească. Conferinţa de Pace de la Paris i-a dăruit o ţară nevisată vreodată. Deci mutarea frontierei de la Dunăre spre Ungaria şi România s-a făcut cu sute de km.
Regele Alexandru în noiembrie 1918, după ce s-a rupt frontul la Macedonia la Ofce Pole (Câmpia Oii – unde a luptat şi tatăl meu Petru în Regimentul V Infanterie-roata a II-a de la Vidin, Bulgaria) a ordonat armatei sârbeşti care era aliată cu cea franceză, să urce în căruţe să treacă Dunărea şi să ocupe întregul Banat cu Timişoara de la Baziaş până la Orşova, şi de la Orşova până la Cransebeş, Lipova, Arad, etc.. Sârbii au rămas ca armată de ocupaţie în Banat până la 23 august 1919, şi dacă n-ar fi fost armata franceză care să-i scoată prin ameninţare din Banat şi să-i trimită dincolo de Dunăre, azi Banatul ar fi în întregime sârbesc, inclusiv Timişoara, capitala Banatului. Asta pentru că, cărturarii lor susţin că sunt majoritari în Banat, mai mult decât românii şi au un drept etnic, dacă nu istoric şi politic să stăpânească această provincie.
În ceea ce priveşte pe românii din Timoc, care la conferinţa de Pace de la Paris 1918 au cerut anexarea la România, fiind majoritari între Morava-Timoc şi având un drept etnic, istoric şi politic incontestabil asupra acestei provincii, mai ales că înainte de a veni sârbii peste români, teritoriul întreg s-a bucurat aproape 300 de ani de autonomie teritorială, în care turcii n-aveau voie să intre şi se numea Margina, iar azi sârbii o numesc Kraina.
Faptul că teza românească n-a fost luată în consideraţie de către Conferinţa de Pace, pentru anexare a avut un singur argument de din partea Serbiei şi anume pentru că România renunţă la această provincie deoarece regina Maria aşa aranjase sforile politice la Paris, ca şi când provincia ar fi o donaţie a Casei Regale de la Bucureşti pentru fiica ei Mărioara măritată cu regele Alexandru I. Teza aceasta nu ni se pare plauzibilă, dar românii timoceni mai în vârstă şi care ştiu ceva carte românească şi i-a preocupat ideea ocupaţiei sârbeşti, socotind-o nejustificată, susţin că au dovezi şi azi că aceasta este cauza pentru care s-a pierdut provincia Timocul, iar dreptul sârbesc s-a prescris prin dispariţia Familiei Regale, întrucât donaţia nu se făcuse Serbiei ci reginei Mărioara. Acesta este nexul cauzal.
Alexandru I şi principesa Mărioara au avut 3 copii, pe Petru, Mirosalv şi Andrei. Petru a ajuns rege încă din 1934, după asasinarea mişelească a tatălui său la Marsilia de către un comitagiu bulgar, care l-a împuşcat apropiindu-se de rege Louis Barthou cu un buchet de flori în care era ascuns pistolul. Însă Iugoslavia îl va avea regent pe fratele mai mare al defunctului Alexandru, Pavle Karagheorghevici. De la 27 martie 1944 Petru al II-lea devine rege al Iugoslaviei, fără regenţi, doar 3 săptămâni, pentru că Serbia va fi atacată de Germania naţional-socialistă. După războiul de o săptămână, unde nu s-a tras un foc, regele Petru al II-lea şi mama sa Mărioara au fugit mai întâi la Atena, apoi la Londra să se refugieze.
Regina Mărioara a avut un destin fatidic; un blestem i-a sfâşâiat tinereţea ei şi nobleţea, a ajuns o regină săracă, pribegind prin mai multe ţări, Grecia, Anglia, Elveţia, Spania, Franţa, S.U.A.. Din 1921 până în 1934, adică 13 ani de căsnicie cu regele Alexandru I, n-a făcut o vizită la părinţii ei şi în ţara ei de baştină; i-a fost interzis să-şi vadă ţara şi părinţii, de parcă ar fi putut aduce de la Bucureşti în gemantan, democraţia şi ar fi putut s-o instaleze în Palatul totalitar şi despotic de la Belgrad.
Pe când era regină la Belgrad, fratele ei, Carol I era regele României. Însă niciodată nu a fost vizitată, dar nici ea nu a vizitat România chiar şi după asasinatul soţului ei, ca să dovedească sârbilor că nu e «trădătoare de neam» şi că a refuzat să-şi vadă părinţii, fraţii şi ţara de dragul poporului sârb.
Germania a atacat Iugoslavia prin surprindere la 27 martie, bombardând Belgradul şi făcând 17 000 de victime într-o zi, iar întregul război din 1941-1945 a făcut după unii 750 000 sârbi prizonieri, după alţii 1 milion, dar acest masacru nu l-au făcut nemţii ci slavii naţionalişti fie a lui Ante Pavelici (croat), fie a lui Draja Mihailovici, generalul rămas în Serbia care a militat până la 9 iulie 1946, când a fost condamna la moarte de regimul Tito.
La 29 noiembrie 1945 se naşte la Belgrad după mari sforţări comuniste, cu sprijinul Marii Uniuni a Republicilor Socialiste Sovietice, Republica Populară Federativă Iugoslavia.

Regele Alexandru I doarme somnul de veci la Oplenac, unde se află mormintele regilor sârbi şi ar fi căzut într-o uitare totală şi adâncă dacă după tragica asasinare, n-ar fi rămas cântecul popular din folclorul timocenilor, cei mai dispreţuiţi şi batjocoriţi de către defunctul rege. Poezia se regăseşte în volumul „Poezii Populare de la Românii din Valea Timocului”, Craiova 1943 în „Balada Regelui Alexandru”. Iată un fragment din balada culesă de C.S. Timoc:

„Dar crăliţa de-l vedea Din ochii negri lăcrăma
Şi pe craliu îmi cădea Mare jale-mi ieria.”

Cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei se stinge prin asasinat unul dintre cei mai mari dictatori ai poporului sârb, care a dat semnalul că Serbia este o ţară care nu se poate administra prin legi sau norme juridice, ci prin forţă, teroare şi inflexibilitate politică.
Aşa a fost, este şi va fi, cât timp lumea va dăinui.

Alexandru

Popoarele îşi aleg conducătorii care îi corespund şi care au o cultură apropiată de cea a maselor. Aşa a fost şi dictatorul Tito care a făcut ceva pentru fosta Iugoslavie şi care a fost uitat aşa cum au fost uitaţi şi regele Alexandru I, care nu era făcut să fie rege pe pământ ci pe sub pământ. De altfel, el îşi făcuse un palat-buncher la 7 m adâncime cunoscut numai de el şi colaboratorii săi apropiaţi.
Noi, românovlahii dintre Morava-Timoc, îl mai avem în memorie pe regele Alexandru, dovadă e folclorul nostru, dar ne amintim totuşi cu evlavie şi de mareşalul Tito pe care sârbii, nu l-au iubit pentru că era croat. Problema era că, aşa mare comunist cum era, le-a dat în limba română, nu vlahă un post de radio la Zăiceri, două ziare „Vorba Noastră” şi „Lucrul Nostru”, precum şi o revistă „Buletinul de la Pojarevac”. Iată că s-a vorbit despre Tito că a fost un dictator, dar a dat câteva drepturi rumânilor din Serbia, nu vlahilor, pentru că atunci nu se vorbea de vlahi, decât ca o poreclă dată românilor din vechime. Dar el a dat următoarele libertăţi, pe care sârbii nu le-ar fi dat, un post de radio „rumânesc” la Zaicear, 2 ziare „rumâneşti” la Zaicear, o revistă, tot atunci a apărut şi prima carte rumânească de poezii în grai popular numită „Kâncicătoarea partizănească” 1946, de Iancu Lumoană Simionovici din Podgorţ.
Pe vremea regelui Alexandru, deci după I Război Mondial românii şi sârbii se simţeau mai apropiaţi şi îşi ziceau din prietenie «cuscrii». Vai, ce cuscrii nefericiţi şi amărâţi!
Noi românii aşa suntem, ne amintim şi ne rugăm pentru sufletele celor plecaţi dintre noi, indiferent că sunt sârbi, români, unguri, nemţi, englezi sau alţii, toţi suntem „nemuritori” şi toţi trebuie să murim, folosind aceleaşi drepturi. Asta să înveţe măcar conducătorii, dacă nu şi politrucii de la Belgrad.

11.08.2009 Cristea SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 15, Timişoara
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Dumnezeu să vă dea sănătate!


http://banatulsarbesc.wordpress.com

Comentarii