Suceveanca ce l-a văzut pe Regele Mihai în pantaloni scurţi


Regele Mihai copil, în pantaloni scurti

Elena Cucuveică a împlinit recent 100 de ani; În povestea vieţii ei şi-au făcut loc 8 copii, războiul şi amintirile unor “vremuri bune, chiar dacă erau grele”; “Ne bucurăm că o avem încă şi că, astfel, deşi bătrâni, ne mai simţim şi noi copii”, spune Silvia, una din fiicele ei, în vârstă de 67 de ani


Mai toţi sucevenii centenari despre care am scris de-a lungul timpului mi-au spus în poveştile lor de viaţă că au apucat ani mulţi pentru că, deşi au trecut prin vremuri grele, prin războaie, foamete, au dus o viaţă cumpătată, fără excese, echilibrată.

Elena Cucuveică a trecut deja în cel de-al 101-lea an de viaţă şi am convingerea că Dumnezeu i-a dat zile multe pentru că este o femeie cu un suflet atât de bun, cum rar am simţit la alţi oameni. Femeia mai uită date şi locuri de altădată, coloana i s-a deformat, picioarele n-o mai ajută, dar are încă în ea atât de multă trăire încât te copleşeşte. “Ne bucurăm că o avem încă şi că, astfel, deşi bătrâni ne mai simţim şi noi copii”, a spus Silvia, cel de-al şaselea copil al familiei.

“Bica”, cum îi spun cei apropiaţi Elenei Cucuveică, este o femeie pentru care munca s-a confundat cu viaţa. Soţul ei a fost ceferist, deci foarte mult timp plecat pe drumuri, aşa că ea a fost sufletul casei, omul lângă care copiii ei au găsit grijă permanentă şi alinare, educaţie, dojană.

Ea a avut împreună cu soţul ei 8 copii. “Copiii”, care sunt astăzi, toţi, pensionari au: Petru, 80 de ani, Aurelia 77 de ani, Constantin 75 de ani, Virginia 73 de ani, Grigore 70 de ani, Silvia 67 de ani, Nicolae 64 de ani şi Ioan, mezinul, 60 de ani. “Sunt fraţi, dar nu e unul la fel cu altul”, a completat bătrâna. Din nefericire, generaţiile următoare n-au fost la fel de spornice, aşa că bătrâna are doar 4 nepoţi şi 5 strănepoţi.

“Stau oamenii la câţiva metri unul de altul şi nu se ştiu. Lumea e rea. Se bat, se omoară, nu mai au credinţă în Dumnezeu”

“Cum te-ai descurcat Bica, mai mult singură, cu cei 8 copii?” “Păi, uite aşa, mereu pe fugă, cu chicioruşele astea şi cu mânuţele astea, m-am descurcat. Dar vremurile erau altele. Anotimpurile erau anotimpuri, roşia, castraveţii şi ceapa din grădină aveau alt gust, aerul era altul, apa era alta. Chiar vremurile grele, tot bune erau. N-aveam maşină de spălat, dar spălam rufele cu leşie şi ieşeau mai albe decât cu orice Dero. N-aveam fier de călcat la fir, ci din ăla cu jar şi călcam, hârtie, rochiţele la fete. N-aveam aragaz şi găteam pe plită, coceam pâine, învârteam câte o mămăligă mare. Ei, dacă ar avea gură cuptorul meu să spună când scoteam din el de sărbători câte 12 cozonaci ca soarele!... Aveam şi vecini buni, ne ajutam întotdeauna. Acum stau oamenii la câţiva metri unul de altul şi nu se ştiu. Lumea e rea. Se bat, se omoară, nu mai au credinţă în Dumnezeu”, a afirmat bătrâna, trecând parcă brusc la o adâncă tristeţe faţă de vremurile pe care le trăim.

Centenara noastră locuieşte şi azi în aceeaşi casă din Burdujeni în care ea şi bărbatul ei şi-au crescut cei 8 copii. O casă mică, curată, cu flori multe în jur, cu puţină grădină şi alei cu iarbă, un fel de casă a bunicilor din poveşti.

Grigore, fiul ei, şi soţia lui, Viorica, deşi au altă locuinţă, au grijă de ea cu un devotament de invidiat. Lucru rar pentru o noră, dar probabil sufletul bun al Elenei Cucuveică a şters diferenţele dintre nurori şi fiice, de aceea, fată şi noră, o îmbrăţişau cu aceeaşi tandreţe.

Amintirea unui palton…

Viaţa bătrânei din Burdujeni este o poveste, o poveste de peste 100 de ani. Întâmplările fericite sau triste, banale sau unice s-au aşezat strat cu strat peste sufletul ei, peste minte, pe fiecare os şi fiecare fibră din ea. O viaţă lungă, pe care a trăit-o în fugă, muncind din răsputeri, şi pe care a învins-o reuşind să atingă centenarul.

Elena Cucuveică şi fratele ei s-au născut la Salcea, dar au rămas de mici orfani de ambii părinţi. I-a luat o familie din Burdujeni să-i crească, dar nu s-au ostenit prea tare ca cei doi să meargă la şcoală.

Aşa că Elena n-a făcut multă carte, s-a măritat de tânără şi la 20 de ani avea deja primul copil. “Cum a fost bărbatul tău, Bica, în tinereţe?” “Era un bărbat frumos, umbla tare elegant, tot timpul bărbierit şi foarte curat. Asta mi-a plăcut la el. Un băiat de-al meu seamănă leit cu tat-su. Mai târziu s-a dovedit că a fost şi un bărbat bun, nu m-a bătut niciodată, s-a purtat frumos cu mine şi cu copiii. Eu am fost casnică, am ţinut casa şi am crescut copiii, numai el aducea bani în casă”, îşi aminteşte bătrâna laolaltă cu o altă amintire preţioasă ce s-a păstrat peste ani la fel de proaspătă. “Ţin minte că m-a dus bărbatul meu o dată la Cernăuţi şi mi-a luat un palton maro, frumos, cu blană adevărată la gât, de la magazinul ce se chema «La Fayette». Ani de zile l-am purtat. Era paltonul meu de bun”, a zâmbit Bica acelei amintiri de neşters.

„Era un băiat frumuşel, slăbuţ. L-am văzut aici, la gară”

Dar multe amintiri s-au şters din mintea plină de 100 de ani de trăiri a Elenei Cucuveică. Destule însă sunt la fel de vii de parcă s-ar fi petrecut ieri. „Ştii, mata, îmi amintesc cum îi chema pe bunicii mei”, mă atenţionează cu aer victorios. „Îi chema Antoneac Maria şi Gheorghe. Iar pe ceilalţi, Elena şi Mihai. Pe mama şi pe tata îi chema Raveica şi Constantin” a spus ca un copil încă, ce a tânjit probabil toată viaţa după familia pe care n-a avut-o.

Cu ochii pierduţi într-un colţ al camerei, bătrâna îşi aminteşte de război, de vremea când în Burdujeni mişunau soldaţii ruşi. „Noi nu ne-am refugiat, pentru că aveam copil mic. Aşa că am rămas acasă. Ne-au deschis uşa mulţi ruşi. Unul mi-a adus un sac de făină să-i coc pâine. Dar de unde drojdie? Am luat huşti de la borşul de putină, l-am amestecat cu făină, am pus la crescut şi i-am făcut pâine. I-a plăcut. Altul a bătut la uşă flămând ca un câine. Am vrut să-i tai un pui, dar el a văzut că aveam iepuri. Am luat unul şi i-am făcut din el borş, că aşa a vrut. La început n-am vrut să-i gătesc şi i-am zis că nu pot din cauza copilului. A luat el fata în braţe, pe Silvia, şi a plimbat-o în sus şi în jos pe drum până am terminat mâncarea. Aveam inima ca un purice şi tot ieşeam să văd unde-i copilul meu, dar a fost bine. Numai că aşa flămând cum era, n-a vrut rusul să mănânce până nu s-au aşezat şi copiii cu el la masă”, a povestit Bica, ajutată din când în când în rânduirea amintirilor chiar de Silvia, fata ei de 67 de ani.

Elena Cucuveică îşi aminteşte şi de Regele Mihai. Un rege copil, de vreo 14 ani, ce venea probabil la balurile CFR-ului din sala mare a Gării Suceava. „Era un băiat frumuşel, slăbuţ. L-am văzut aici, la gară. Avea ciorapi albi până sub genunchi şi pantaloni scurţi cu bretele, cămăşuţă albă şi o şăpcuţă frumoasă pe cap. Dar mai frumoasă era şapca lui tat-su. Îl vedeam cum scoate capul pe geam la tren. Era mare, pompoasă, cu un cozoroc mare brodat dinainte”.

Sub „aripa” copiilor

„Bica, ne vedem la anul în noiembrie să ne chefuim la 101 ani”, îi spun bătrânei centenare la plecare. Se uită la mine profund şi-mi răspunde foarte clar: „Nu cred. Dar vă mulţumesc tare mult că aţi venit acum să mă vedeţi”.

Ştiu că bătrâna e necăjită că nu mai poate merge, nu mai poate face treabă, aude mai greu. Îşi doreşte încă să iasă, să vadă, să ştie, şi-ar dori să mai poată pune mâna pe nuieluşa de alun de după cuier şi să poată ameninţa cu ea vreun copil care n-a ascultat-o. „Ţii minte când ne mai atingeai cu ea?”, îşi întreabă Silvia mama. „Ei, câte-oleacă”, îi răspunde strângându-se, ea, bătrâna, ca un pui de vrăbiuţă, lângă fata ei. Parcă voia să ia puţină energie de la copilul ei. De ceva ani, ea este cea ce trebuie protejată. Zeci şi zeci de ani Elena Cucuveică a protejat din toate puterile, a îngrijit, a iubit, a trăit şi a muncit.

Crai Nou

Comentarii