30 Decembrie 1947. Republica, instaurată ilegal de un Parlament ilegitim, într-o şedinţă fără cvorum

Regele Mihai şi guvernul Petru Groza după alegerile falsificate din 1946

Pe vremea comunismului, Ziua Republicii, 30 decembrie, se vroia o sărbătoare mai importantă decât Crăciunul. Discutăm cu istoricul Filip-Lucian Iorga despre implicaţiile acestui eveniment şi despre miturile pe care propaganda bolşevică a încercat să le inoculeze în conştiinţa românilor.

Florin Popescu: Ce semnificaţie mai are astăzi data de 30 decembrie?
Filip-Lucian Iorga: Pentru români, 30 decembrie îşi păstrează semnificaţia nefastă legată de abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, în 1947, şi de instaurarea republicii populare.

F.P.: La vremea respectivă, evenimentul a fost primit ca o surpriză?

F.-L. I.: Procesul de comunizare a României începuse odată cu intrarea trupelor sovietice în ţară. La 6 martie 1945, fusese deja instalat, prin presiunile exercitate de Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului sovietic de Externe, guvernul condus de dr. Petru Groza, un guvern minoritar, lipsit de sprijinul populaţiei şi care a făcut tot posibilul pentru a fragiliza opoziţia şi a-i impune la putere pe oamenii fideli Moscovei. Au fost numiţi prefecţi comunişti, au apărut Sovromurile care secătuiau ţara de resurse, au fost înfiinţate comitete ad-hoc alcătuite din „muncitori şi ţărani” şi menite să acţioneze ca instrumente ale politicii comuniste în ţară şi „tribunale ale poporului” care făceau „justiţie” la comandă politică. La alegerile din 19 noiembrie 1946, câştigate în mod zdrobitor de PNŢ, principalul oponent politic al comuniştilor şi al sovietizării României, rezultatele au fost răsturnate în favoarea Blocului Partidelor Democrate, controlat de comunişti. După alegeri, comuniştii au început procesul de planificare şi centralizare a economiei, iar partidele istorice au fost reduse la tăcere: liderii ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestaţi, acuzaţi de trădare şi condamnaţi în noiembrie 1947, mulţi dintre ei la închisoare pe viaţă. Liderii cei mai marcanţi, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, aveau să moară în închisoare.

F.P.: Era, deci, de așteptat o astfel de manevră?

F.-L. I.: Privind succesiunea evenimentelor cu ochii noştri de astăzi, înlăturarea formei de guvernământ monarhice ne apare ca o consecinţă firească a impunerii programatice a dominaţiei sovietice şi a regimului comunist în România. Monarhia reprezenta regimul liberal şi parlamentar, era un simbol al suveranităţii şi al demnităţii naţionale, care nu putea decât să îi incomodeze pe comunişti. În plus, Regele Mihai se opusese făţiş preluării puterii de către comunişti, prin greva regală în timpul căreia refuzase să semneze actele emise de guvernul Groza. Asta nu înseamnă că în 1947 oamenii nu mai priveau către Rege şi către Monarhie ca spre o speranţă, ca spre ultima redută în calea comunizării României. Pentru majoritatea românilor, chiar dacă nu a venit poate ca o surpriză, abdicarea Regelui a însemnat o dramă naţională şi individuală.

F.P.: Cum s-a petrecut abdicarea.

F.-L. I.: În noiembrie 1947, M.S. Regele Mihai şi Regina-Mamă Elena au plecat la Londra, pentru a participa la nunta Principesei Elisabeta (actuala Regină Elisabeta a II-a a Marii Britanii), cu Principele Philip. Liderii comunişti se aşteptau ca Regele să nu se mai întoarcă în ţară. Deşi era conştient de situaţia disperată în care se afla România şi la Londra o cunoscuse pe Principesa Ana de Bourbon-Parma, care avea să-i devină soţie, Regele Mihai a hotărât să se întoarcă în ţară, asumându-şi riscurile acestui gest. Regele şi mama sa au revenit în România în 21 decembrie şi Crăciunul l-au petrecut la Sinaia.

În 30 decembrie, Regele a fost chemat de urgenţă la Bucureşti. La Palatul Elisabeta, liniile telefonice fuseseră dezactivate, iar santinelele din Corpul de Gardă fuseseră dezarmate şi înlocuite cu gărzi din divizia „Tudor Vladimirescu”, fidelă comuniştilor (încă din decembrie 1945, o duzină de soldaţi din divizia „Tudor Vladimirescu” fuseseră antrenaţi pentru asasinarea Regelui). În plus, palatul se afla în bătaia unei baterii de artilerie care ar fi tras dacă ar fi primit ordin de la comunişti. La Palat, Regele şi Regina-Mamă Elena l-au primit în audienţă pe prim-ministrul Petru Groza, care era însoţit de secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cei doi i-au cerut Regelui să abdice, în numele „democratizării şi modernizării” ţării, iar când acesta le-a spus că poporul nu era în favoarea instaurării republicii, Gheorghiu-Dej a trecut la acuze şi la ameninţări. Pentru a contracara opoziţia legitimă a Regelui faţă de actul de abdicare, un document fals în forma şi fondul lui, şi recursul Regelui la legalitate şi la voinţa poporului, comuniştii au recurs la şantaj, ameninţând că, în cazul în care Regele nu ar fi semnat abdicarea, ar fi executat peste o mie de studenţi anticomunişti care se aflau în arest. Comuniştii ştiau că, dacă Regele era pregătit să-şi asume orice deznodământ, chiar unul tragic, în privinţa propriei persoane, nu ar fi putut niciodată accepta ca sute de tineri să moară din cauza sa. Asta l-a determinat să semneze actul de abdicare. După ce Petru Groza s-a văzut în posesia decretului semnat, i-a arătat Regelui pistolul pe care îl avea în buzunar. Un ultim gest tipic de gangster, în nota atitudinii generale a comuniştilor.

F.P.: De ce vorbim despre o abdicare forţată?

F.-L. I.: Cred că desfăşurarea evenimentelor ne răspunde cu mare limpezime la această întrebare. Regele nu a dorit să abdice, pentru că ştia că voinţa poporului său era păstrarea formei monarhice de guvernământ, care era ultima piedică în calea comunizării ţării, şi nu „o piedică serioasă în calea dezvoltării României”, aşa cum stătea scris în textul abdicării. Semnarea decretului de abdicare a fost făcută sub presiune, într-un context în care libertatea de mişcare a Regelui fusese îngrădită, sub şantajul executării a 1000 de tineri şi chiar sub ameninţarea suprimării fizice a Regelui. Orice act semnat sub presiune este nul de drept, iar abdicarea M.S. Regelui Mihai se încadrează în această categorie.

F.P.: Propaganda comunistă a insistat asupra faptului că Familia Regală ar fi scos din ţară o adevărată avere, atunci când a plecat în exil.

F.-L. I.: Da, celebrele „trenuri cu bogăţii”! O altă minciună neruşinată. Regele Mihai nu avea niciun fel de avere în afara României, niciun „cont în străinătate”. Iar din ţară, Familia Regală nu a scos absolut nimic. Plecarea în exil a fost strict supravegheată de oamenii comuniştilor, care au avut grijă ca Regele şi Regina-Mamă să nu poată lua cu ei nici măcar amintiri de familie lipsite de valoare materială

F.P.: Decretul de abdicare nu era suficient pentru schimbarea formei de guvernământ. A fost nevoie şi de un vot al Parlamentului?

F.-L. I.: De fapt, drept ar fi fost să fi existat un referendum. Dar sigur că sovieticii şi uneltele lor din PCR nu şi-ar fi asumat niciodată un astfel de risc, pentru că opţiunea monarhică ar fi câştigat detaşat, aşa cum câştigaseră partidele istorice alegerile din noiembrie 1946. A existat o pretinsă şedinţă a Parlamentului, care a aprobat abdicarea şi schimbarea formei de guvernământ. Această şedinţă a durat 45 de minute şi a fost ilegală, pentru că nu a avut cvorum şi nu a respectat prevederile constituţionale. Parlamentul României nu a aprobat niciodată instaurarea republicii. De fapt, Republica Populară Română s-a instaurat printr-o succesiune de acte de forţă, de fraude şi de minciuni. Dacă luăm în considerare şi faptul esenţial că majoritatea populaţiei era împotriva abolirii Monarhiei, este evident că forma republicană de guvernământ era complet ilegitimă. Din păcate, nici legalitatea şi nici voinţa românilor nu mai contau într-o Românie ocupată de trupe sovietice şi condusă de o organizaţie teroristă ca PCR.

F.P.: Care a fost atitudinea populaţiei la aflarea veştii abdicării Regelui?

F.-L. I.: Atitudinea generală a fost una de tristeţe şi de stupoare. Cei puţini, profitorii viitorului regim comunist, au răsuflat uşuraţi, pentru că dispărea ultimul reper autentic al ţării, din comparaţia cu care nimicnicia lor ar fi fost evidentă. Unii dintre oamenii mai puţin informaţi au căzut în capcanele propagandei comuniste, care insista că Regele plecase de bună voie şi că Monarhia era o formă de guvernământ perimată. Însă majoritatea populaţiei a simţit că prăbuşirea nu mai putea fi oprită, că perioada cea mai fericită din istoria României, reprezentată de Monarhia constituţională, se încheiase. Abdicarea Regelui nu mai lăsa niciun dubiu asupra viitorului ţării, care intra în sfera de influenţă sovietică, îşi pierdea libertatea, instituţiile şi risca să îşi piardă identitatea. Ultimul obstacol în calea sovietizării şi a comunizării fusese eliminat. De atunci înainte, românii s-au aşteptat la ce era mai rău. Şi ce era mai rău a venit.

Există o imagine simbolică foarte puternică, relatată de M.S. Regele Mihai. Când s-a urcat în trenul exilului, la Sinaia, Regele a trecut, de la ieşirea din gară până la uşa vagonului, printr-un culoar format din ofiţeri aşezaţi cu spatele. Ultima imagine din Sinaia pe care Regele a păstrat-o în memorie a fost chipul unuia dintre aceşti ofiţeri, care plângea ca un copil. S-a plâns mult în România, după 30 decembrie 1947. Iar Regele a părăsit fără voie România, spunând „Dumnezeu să-mi ajute ţara!”.

Vă pot relata şi o amintire de familie legată de 30 decembrie 1947. Bunicul meu, Mircea Stănescu, ofiţer al Armatei Regale care luptase pe frontul de vest, a primit cu mare tristeţe vestea abdicării Regelui. Ca atâţia alţi români, a privit apoi cu răceală festivităţile calpe organizate în cinstea proclamării Republicii Populare Române. Mi-a povestit cum un superior l-a îndemnat să intre în hora organizată în faţa Cercului Militar din Bucureşti şi cum el, dezgustat, a refuzat, spunând că „nu ştie să joace hora”. Pentru ei, pentru toţi românii care nu au vrut să joace în hora comuniştilor, dar şi pentru românii de astăzi, care nu sunt nici toţi corupţi, nici toţi leneşi, nici toţi incompetenţi, trebuie să spunem adevărul. Chiar dacă rostirea adevărului nu pare să producă efecte imediate în vieţile noastre sau în realitatea prezentului, care rămâne mai degrabă sub zodia Republicii „ilegitime şi criminale” instaurate la 30 decembrie 1947, decât sub zodia fericită a Monarhiei româneşti.

F.P.: Ce a urmat după abdicarea Regelui şi proclamarea Republicii Populare Române?

F.-L. I.: Cred că deceniile care au urmat pentru Rege şi pentru Ţara lui sunt perfect descrise de câteva cuvinte ale Majestăţii Sale, referitoare la momentul în care trenul exilului regal a ajuns în zona controlată de americani în Austria: „Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie”. În ultimii ani am asistat la reparaţii istorice importante: M.S. Regele s-a întors în România, Familia Regală este tot mai prezentă în viaţa societăţii noastre şi în conştiinţa publică. Oamenii au început să-şi recupereze istoria falsificată de manualele comuniste. Totuşi, rana din 30 decembrie 1947 nu se va închide definitiv decât atunci când republica, instaurată în mod ilegal şi reprezentantă a multor decenii de crime, umilinţe şi privaţiuni, va dispărea lăsând locul formei legitime de guvernământ a României, Monarhia constituţională.

DCNews

Comentarii