Cateheză în Sodoma şi Gomora

Cateheză în Sodoma şi Gomora

de Valerian Stan

Mi se pare că Principele Radu se miră cu subînţeles de ce în presa "centrală" apariţia cărţii sale "Provizoratul istoric" a fost trecută aproape cu totul sub tăcere (în timp ce în ţară a avut şi continuă să aibă un succes deosebit). Personal nu găsesc nimic surprinzător în cele ce se întâmplă. Am avut ocazia să citesc această ultimă carte a Alteţei Sale la scurt timp după ieşirea de sub tipar, iar lunile care au urmat mi-au împlinit matematic bănuiala că evenimentul va fi la fel de atent evitat ca şi candidatura autorului, cu un an în urmă, la Preşedinţie.

Prin ceea ce spune public de câţiva ani, reprezentantul Casei Regale îi deranjează pe mai toţi cei cărora le revine răspunderea pentru prostul mers al lucrurilor din ţară. Câteva file ale cărţii sunt rezervate înţelegerii atât de defecte în societatea românească a rostului celor mai importante instituţii ale statului. Deopotrivă concis şi intelegibil, stilul autorului îmi permite să citez cu uşurinţă: "La finalul cursei electorale din 2009, într-o dezbatere televizată, urmărită de milioane de oameni, în care erau faţă în faţă candidaţi prezidenţiali cu şanse la alegeri, moderatorul a pus întrebări ce nu aveau absolut nimic de-a face cu fişa postului de Preşedinte al României. Iar candidaţii au răspuns tot atât de dezinvolt pe cât de dezinvolt îi urmărea o ţară întreagă". Un ascuţit simţul al umorului dă şi el savoare altor câtorva pagini pe care fostul artist dramatic le dedică înţelegerii, atât de turmentate la noi, a primei demnităţi în stat. Citez din capitolul "Complexul Preşedintelui": "Preşedintele este supremul obiect de admiraţie şi contestare. El este sursa fricii voluptuoase, cea care ne face să ne simţim băgaţi în seamă, cea care ne dă un rost pe lume. Este un viciu, o meteahnă de care avem nevoie. Avem nevoie să fim umiliţi, speriaţi şi să tresăltăm de plăcere atunci când el, succesorul ceauşist, ne bagă în seamă. Timp de patru (acum cinci) ani, trăim prin el: ziua se scrie în funcţie de cum a zâmbit, ce a spus, cum s-a mişcat. Fie că îl urâm, fie că îl iubim, îi consacrăm timpul nostru, orizontul nostru, speranţa noastră".

Dar haosul şi zăpăceala sunt generale: "Slăbiciunile democraţiei româneşti din anul 2010 sunt trei: faptul că deciziile politice sunt luate în altă parte decât în Parlament, faptul că România este administrată în altă parte decât în Guvern şi faptul că Instituţia Preşedintelui nu se ocupă, demn şi respectabil, de reprezentarea Statului, aşa cum o cere Constituţia". Aici însă neorânduiala din treburile ţării, administrarea lor pervertită, are drept primă cauză subordonarea instituţiilor publice celor mai varii şi mai corupte interese private. O cauză a răului o reprezintă însă şi ignoranţa, indiferenţa şi resemnarea noastră, a celor care, citez, "constituim societatea civilă. Dacă cele trei instituţii fundamentale ale democraţiei şi libertăţii sunt folosite ca instrumente ale bunului-plac, atunci ce fel de prezent şi viitor vrem noi să avem? Nu are rost să criticăm politicienii dacă noi facem exact aceleaşi greşeli ca ei. Dacă vom continua să fim convinşi că ţara noastră este menită să fie abuzată din interior şi condusă sau influenţată din exterior, dacă ne vom încăpăţâna să credem că România nu merită să fie luată în serios şi nu are de ce să fie respectată, atunci ne merităm soarta".

Unică în spaţiul public românesc este şi preocuparea Principelului de a fi operate - înainte de toate din raţiuni de bună funcţionare statală şi democratică - distincţiile care se cuvin operate între leadership-ul statal şi cel politic. De peste două decenii, confuziile şi dezordinea fac şi la acest nivel ravagii. "Nu există" (nici în România, scrie autorul) "nici un motiv ca politica să treacă dincolo de cercul guvernării şi de arena parlamentară şi să ocupe spaţiul neutru, ritual, armonios şi respectabil al leadership-ului statal. Acesta din urmă, fie că ţara este republică, fie că este monarhie, trebuie să reprezinte - cu adevărat, nu doar pe hârtie - un instrument al punerii oamenilor împreună, un spaţiu al încrederii, al iubirii generoase, al armoniei responsabile, al echilibrului vizionar." Citesc şi mă întreb cum le vor fi sunând oare asemenea enunţuri "succesorilor ceauşişti" din cele două decenii "postcomuniste"? Vor fi înţelegând măcar ei, oare, cât rău a făcut şi face intruziunea năvalnică a politicului, patronată mai ales de ei, în acel spaţiu al statalităţii în care nu ar fi avut sub nicio formă ce să caute? Sau cât de puternică şi de respectabilă ar fi fost însăşi Instituţia Preşedintelui României dacă aceste principii elementare ale textului şi spiritului constituţional nu ar fi fost atât de grav nesocotite? În timp ce parcurgeam pasajele citate înţelegeam tot mai bine de ce fostul candidat prezidenţial insistate în acele săptămâni că intrarea sa în competiţia pentru Cotroceni nu era câtuşi de puţin una de natură politică. "Nu sunt un candidat de stânga, nu sunt un candidat de dreapta, nu sunt un candidat politic" - iată fraza cu care el îi scosese pe mai toţi "formatorii de opinie" care îl chestionaseră din şabloanele lor şi îi aruncase într-o perplexitate din care nu vor mai ieşi, foarte probabil, nicicând. Se prea poate să nu le fie de folos nici cele scrise atât de lămurit de Principe în cartea sa: "Persoana care", susţinută de un partid politic, "câştigă alegerile prezidenţiale este obligată să renunţe la apartenenţa politică. Dar cum te poate crede cineva, chiar şi un copil de 7 ani de la Paşcani, că tu, cel mai important politician al partidului tău, locomotiva lui, tu, care ai reuşit să aduni în jurul tău toate forţele din preajma mişcării tale politice, care datorează bani şi influenţă cercurilor ce te-au creditat, vei renunţa cu adevărat la familia ta politico-economică? Este o disimulare, o ipocrizie pe care o permitem şi o încurajăm cu toţii".

În sfârşit, tema "întoarcerii societăţii româneşti la un leadership pătruns de valori" este şi ea un laitmotiv al cărţii. Mai devreme sau mai târziu, societatea românească va avea nevoie să decidă dacă doreşte sau nu să se întoarcă la valori fundamentale precum competenţa, etica, loialitatea, respectul pentru instituţii. "Amestecul inform de puteri practicate la Bucureşti, mai ales subteran (de neînţeles public, fiindcă răspunde unor interese ascunse), nu are cum să dureze fără să compromită întreaga societate, inclusiv pe cei care practică aceste puteri." Cuvintele reprezentantului Casei Regale sunt, fără doar şi poate, un avertisment. Însă un avertisment care pare că vrea să intre în dialog cu profeţia străvezie (aproape promisiunea) din titlul cărţii - aceea că situaţia de astăzi din România nu este decât un provizorat istoric.

Într-adevăr, nu sunt motive să ne mirăm că la Bucureşti cartea a fost primită cu degetele în urechi. Ea spune pe nume multor lucruri care merg prost şi era firesc (firescul românesc) ca cei vizaţi să prefere să privească în altă parte. Utilizând la nevoie subtextul (magistral!) şi fără un singur cuvânt în plus pentru a spune ce era de spus, dar şi pentru a respecta cu rigoare statutul şi principiile instituţiei căreia îi aparţine, reprezentantul Casei Regale a arătat suficient de clar către cei care poartă răspunderea pentru cele petrecute după 1989. Pentru cine citeşte cartea cu ochii minţii nu poate să existe vreun dubiu că politicienii, destui dintre oamenii de afaceri şi dintre intelectualii societăţii civile constituie, mai ales ei, "amestecul inform de puteri" (o oligarhie poligamă şi îmbătrânită în toate relele, aş mai caracteriza-o eu, liber, slavă Domnului, de constrângeri statutare şi de etichetă). Cu o legitimitate nepreţuită pentru destinul nostru, Casa Regală îndeamnă la stoparea răului şi la responsabilitate. Ceea ce la Bucureşti, insist, nu are cum să producă entuziasm - exact aşa cum, să-mi fie permis, cateheza nu ar fi putut să producă vreun entuziasm în Sodoma şi Gomora.

cotidianul.ro

Comentarii

  1. citeva considerente personale..
    "Aici însă neorânduiala din treburile ţării, administrarea lor pervertită, are drept primă cauză subordonarea instituţiilor publice celor mai varii şi mai corupte interese private"..
    Cred ca prima cauza e alta, si e mult anterioara momentului '89.. E lupta din culise, fara legatura cu ideologia, pentru ceea ce se cheama putere si influenta.. Institutiile statului nu au fost suficient de mature si puternice ca sa reziste la presiunile vremurilor.. Clasa politica a contribuit si ea.. Iar Carol al II-lea, cu sau fara rele intentii, a pregatit "bomboanele" pentru .. Dictatura lui Antonescu a reparat doar in parte si pentru scurta vreme, lipsa de profesionisti care sa si serveasca interesele de moment spunindu-si cuvintul. Razboiul a distrus si el aproape tot din ce era, aparent doar fizic, dar moral aproape integral. Sovieticii au ajuns intr-un moment de prabusire, Casa Regala si partidele istorice nemaireusind sa refaca mare lucru. Comunistii au ajuns la putere impinsi de la spate (si sustinuti..) de "armata rosie", mai bine zis de "politrucii" care de fapt au venit pe linga sau odata cu ea. Atunci s-au "reformat" institutiile, evident ca dupa modelul si asemanarea lui Stalin.. in teorie, pentru ca in practica era doar un amestec de politruci cu oportunisti si putini profesionisti.. In timp au mai evoluat, procentele s-au mai schimbat dar doar atit.. Momentul '89 nu a schimbat decit partea de politruci insa cu anumite consecinte ulterioare, aparitia "la ordin" a capitalului, alianta (bazata pe anumite considerente "istorice"..) cu un capital extern care nu intotdeauna avea o provenienta certa.. (cu evidente influente ulterioare..) si cresterea ponderii celor "noi oportunisti", adusi in sistem de noii politruci... Dupa un tipic din oricare semicolonie "bananiera"..
    Indemnul la stoparea răului şi la responsabilitate e de bun simt, dar nu poate fi pus in practica decit daca eliminam fariseismul si impostura. Si asta nu se poate face decit daca s-ar schimba sistemul electoral, astfel incit cei alesi sa si raspunda in fata celor ce i-au ales. Adica inlocuirea votului direct prin vot ierarhizat, in trepte, pe ultima treapta cu electori. Sustinerea electorilor (pe toate treptele, testata continuu si/sau periodic) duce la mentinerea sau demiterea demnitarului (sau electorului) ales. Promisiunile facut electorilor (sau alegatorilor) in campanie vor fi mult mai atent monitorizate si sanctionate (analog cu o firma pe actiuni, dar in care alegatorii isi desemneaza electori care sa le reprezinte interesele, acestia aleg pe altii la nivelul urmator, pina la ultima treapta..)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu