Inconfortul de a fi comunist

Am urmărit la sfârşitul lui septembrie Simpozionul "Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură", la cea de-a XI-a ediţie. Prin eforturi care ţin de magie, profesorul Ilie Popa de la Universitatea Piteşti reuşeşte să organizeze acest simpozion, să obţină fonduri, să găsească sponsori în vremuri dificile. Păcat că acest important simpozion nu are parte de publicitate mai mare în mass-media, publicitate care ar merita-o pe deplin!

Este unul din prilejurile cele mai potrivite pentru exorcizarea fantomelor comunismului rezidual prezent încă în noi. Organizarea simpozionului poartă girul moral şi ştiinţific al mai multor organizaţii dedicate studierii fenomenului comunist în România. Am observat printre acestea şi acel institut cu o grămadă de iniţiale, IICCMER, dar nu am văzut prezent pe niciunul din responsabilii ai acestui institut. Curios pentru un astfel de institut care se ocupă chiar cu subiectul simpozionului? În schimb l-am revăzut pe unul dintre prietenii constanţi ai acestui Simpozion, pe Marius Oprea care conduce acum un Centru de Investigare al Crimelor Comunismului din România (CICCR).
O primă constatare a organizatorilor este că martorii acelor teribile experimente se reduc pe an ce trece, de la cea mai groaznică şi teribilă dramă a concentraţionarului comunist a experimentului Piteşti sunt mai mult de 60 de ani.

M-am bucurat că am audiat şi prezentări făcute de două tinere liceene, lucrarea unei tinere eleve din Craiova din clasa XI-a a impresionat prin maturitatea stilului. Am remarcat şi frustrările unei tinere profesoare de istorie pentru imposibilitatea de a prezenta pe larg fenomenul comunismului în România în extrem de puţine ore pe care programa şcolară le alocă. M-am bucurat şi când Marius Oprea a remarcat că a crescut interesul tinerilor pentru a cunoaşte trecutul recent şi pentru faptul că din ce în ce mai mulţi vizitează Memorialul dedicat crimelor comuniste de la Sighet şi că aceşti tineri se oferă voluntari în activităţile CICCR.

Asta mi-a reamintit de copilăria comunistă când am fost obligat la sfârşitul anilor 50 să vizitez cu şcoala faimoasa puşcărie interbelică de la Doftana. Îmi reamintesc nelămurirea că văzând celula unde marele mahăr al începuturilor comunismului G.G.-Dej, părea mult mai confortabilă comparativ cu a celorlalţi, când noi eram îndoctrinaţi că acesta era cel mai chinuit. Şi de ce nu, îmi reamintesc de dramatizarea Steaguri pe turnuri a lui educatorului bolşevic Makarenko, una din sursele de inspiraţie pentru Experimentul Piteşti!

M-a întristat din nou că legea de deconspirarea a securităţii a fost atât de rău făcută, pentru că în loc să ne reveleze pe torţionarii securişti se ocupă cu identificarea turnătorilor din vremurile acelea scelerate. Pentru că este extrem de dificil să decelezi cine a fost turnător din iniţiativă proprie şi cine a făcut-o şantajat şi de frică. M-a melancolizat faptul că unul din victimele care fusese supus reeducării ne-a declarat fericirea că a primit o patalama de la CNSAS prin care era exonerat de eticheta de turnător cu care fusese incriminat într-una din cărţile de mărturii a acelor vremuri.

Şi acum apar cele mai delicate probleme a experimentului de reeducare de la Piteşti. Experimentul a fost iniţiat de securitate, de Nicolski şi pus în aplicare de sinistrul Ţurcanu şi acoliţii săi. Victimele erau supuse la torturi fizice şi morale îngrozitoare până când exasperaţi, de frică deveneau la rândul lor torţionari. Cum să-i califici pe aceştia din urmă? Altă problemă este apartenenţa politică a tinerilor claustraţi în închisoarea Piteşti. Erau într-o majoritate tineri studenţi şi elevi legionari. În mod normal asociem Mişcarea Legionară cu antisemitismul virulent şi cu crima politică. Legiunea a debutat cu asasinatul împotriva prefectului Manciu comisă de C. Z . Codreanu şi a continuat cu cortegiul de asasinate politice împotriva unor prim-miniştri, oameni politici şi intelectuali de primă mărime, cu o guvernare dezastruoasă terminată cu rebeliunea zdrobită de generalul Antonescu. Ce mai era Mişcarea Legionară în primii ani post-belici? Se pare, este doar o ipoteză, că tinerii care nu avuseseră posibilitatea să-i cunoască pe liderii Gărzii de Fier s-au apropiat de aceasta pentru anti-comunismul ei virulent şi rezistenţa armată împotriva cotropitorului sovietic, în timp ce partidele istorice încercaseră o convieţuire cu noua putere comunistă.

Aici apare figura simbolică a unui mare om de ştiinţă ocultat apoi de aceeaşi putere comunistă, fizicianul atomist George Manu. După un doctorat strălucit cu Marie Curie, devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti şi fondează primul Laborator de Fizică Nucleară. În acea vreme făcea parte din strălucitul triumvirat de fizicieni români Horia Hulubei cu doctorat la Paul Langevin şi fondatorul IFA şi cu profesorul Şerban Ţiţeica, cu doctorat la Werner Heisenberg la Leipzig, ale cărui prelegeri de Termodinamică de la sfârşitul anilor 60 la Facultatea de Fizică făcea săli arhipline. George Manu alesese politica legionară, cu toate că dezavuase asasinatul împotriva lui Nicolae Iorga şi rămăsese liderul resturilor acestei mişcări după refugierea liderilor în Germania nazistă. Este arestat şi închis la Aiud unde este supus programului de exterminare al colonelului Crăciun, refuzând orice colaborare cu stăpânii comunişti. Este dramatic şi trist destinul acestui strălucit om de ştiinţă. A ales rezistenţa cu arma în mână împotriva cotropitorilor comunişti şi a cozilor de popor din securitatea română. Avea posibilitate să părăsească ţara şi să facă o carieră academică strălucită, cum au făcut-o şi alţi intelectuali români, ori să se acomodeze cu noua putere şi să pregătească generaţii de tineri universitari, cum au decis alţi străluciţi intelectuali români. Dramatică dilemă!

Am audiat şi alte luări de opinii şi prezentări care însă m-au pus pe gânduri. Sunt acum unii de vârste mai tinere, care n-au fost contemporani cu evenimentele dramatice de după război, care idolatrizează Mişcarea Legionară şi figura lui Codreanu. Aceeaşi, paradoxal, văd un idol în Mareşalul Ion Antonescu, cel care a antrenat România în cea mai dezastruoasă aventură militară, care risca să ne dea o Românie ciuntită fără Ardealul de Nord, dacă nu intervenea regele Mihai să-l înlăture de la putere. Mareşalul Antonescu poartă şi greaua responsabilitate crimelor din Transnistria împotriva evreilor, altă pagină ruşinoasă a istoriei noastre recente. Cum să rămâi indiferent la aserţiunea unei distinse doamne, că nu-i nimic de reabilitat la Antonescu în sensul că nu-i nevoie, el rămâne un erou?

Am reacţionat la discursul resentimentar al unui participant amesteca într-o ciorbă şi confunda valori perene cu unele extrem de controversate, rugându-l să-l lase în pace pe regele Mihai. Cum am avut la o precedentă ediţie o dispută vehementă cu un neo-legionar care îşi afirma cu mândrie apartenenţa.

Aceştia toţi sunt anticomunişti şi eu împărtăşesc aceste convingeri, dar cum să mă simt confortabil în această companie?

În Dilema veche, Domnul Sever Voinescu declara cu mare lejeritate cât de normal este să fii anticomunist, având parte de o replică foarte echilibrată din partea lui Radu Cosaşu.

Da, domnule Voinescu, este foarte plăcut să fii anticomunist în compania domnilor Pleşu şi Liiceanu sau al altora din această categorie, dar extrem de inconfortabil cu persoane care profesează neo-legionarismul, cultul lui Antonescu şi alte idei extremiste. Şi ei sunt anticomunişti, nu-i aşa? Cum la fel de inconfortabil m-aş simţi în compania unora care profesează un anticomunism găunos şi vocal, cu nimic dovedit în vremurile scelerate ale comunismului în care frica era sentimentul cel mai puternic şi general al majorităţii covârşitoare a intelectualilor români şi rezistenţa se manifesta că ascultau Radio Europa Liberă.

de Joe Negut

Niciun comentariu

Un produs Blogger.