Cum „a fentat“ Carol I comemorarea lui Ştefan cel Mare

Cum a fentat Carol I comemorarea lui Ştefan cel Mare

Comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare a fost un moment delicat al monarhiei de Hohenzollern în România. Şi aceasta, pentru că regele Carol I trebuia să menţină un echilibru între dorinţele revizioniste manifestate de o parte însemnată a opiniei publice şi angajamentele politice în care tânărul stat român intrase.

Evocând relaţiile sale cu Spiru Haret, Nicolae Iorga nota: „…desigur, dacă nu era un suflet cald şi un visător – scri­sorile lui de student la Paris îşi râd de războiul pentru independenţă – căpătase, prin cugetarea lui de matematic, nezguduite convingeri care corespundeau cu ale mele; s-a hotărât, în vederea scopurilor urmărite de dânsul în învăţământul pe care-l reforma, să deie o deosebită strălucire aniversării de patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare […]“1.

Într-adevăr, la 25 februarie 1904, Spiru Haret, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, făcea cunoscut faptul că împlinirea (la 2 iulie) celor patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare avea să fie marcată în toată ţara într-un mod deosebit. Iniţiativa trebuia să fie o ripostă la reproşurile presei conservatoare privitoare la faptul că guvernul liberal, instaurat la 14/27 februarie 1901, ratase celebrarea celor 300 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Exista şi o presiune publică în acest sens, politica de maghiarizare a Transilvaniei, dusă de guvernul Tisza István (nov. 1903-iunie 1905), provocând opinia publică din Regat şi înmulţind gesturile de solidarizare cu ardelenii. De aceea, comemorarea lui Ştefan avea să conţină suficiente accente revendicative, pan-româniste.

Faptul este pus în evidenţă atât de ziarele româneşti, cât şi de ştirile din presa maghiară, preluate prompt, pe filiera „Gazetei de Transilvania“, de cea „regăţeană“. Nu prezentăm decât un asemenea comentariu, grăitor, credem, pentru stilul confruntărilor simbolice din primii ani ai secolului XX: „… în rubrica «Valuri politice», din numărul de la 12 iunie al ziarului «Budapesti Hirlap», găsim o explicare ciudată a măsurei prin care rectorul universităţei din Budapesta a interzis, sub pedeapsa eliminărei, participarea tinerilor universitari români la serbările de la Putna.

Autorul Jancso Benedek zice că oprirea o motivează împre­jurarea că, în afară de trăsătura caracteristică daco-română, serbarea mai are şi o tendinţă specială [...]. Acel român din Ungaria care participă la acele serbări, nu sărbătoreşte în Voevodul Ştefan, ca şi în Mihai Viteazul, numai eroul, ci mai mult pe învingătorul Maghiarilor. Înaintea românului, Voevodul Ştefan e o figură mai mare decât Mihai Viteazul, deoarece acesta din urmă a biruit numai pe Andrei Báthory, pe când cel dintâi (Ştefan) a învins pe Matia, cel mai puternic Rege Maghiar“2. Se mai ştia că Haret, ministrul Instrucţiunii, îi ceruse lui Iorga să scrie o carte despre voievodul moldovean „care trebuia răspândită până în fundul ţerii în mii de exemplare“3. Istoricul îşi amintea ulterior că „ungurii au oprit-o, pentru că spuneam într-însa că «strămoşii regelui Matiaş au mâncat mămăligă pe taler de lemn»“4. Ca lideră a Triplei Alianţe, Germania intervenea mereu pentru aplanarea fricţiunilor dintre membrii coaliţiei, în special dintre români şi unguri5. În cazul serbărilor din 1904, Berlinul acţiona după această „schemă“, însărcinându-i pe austrieci să se interpună între cele două tabere. Ei trebuiau să aplaneze conflictele iscate de ceremoniile româneşti din Bucovina, pe de o parte, şi de orgoliul Budapestei, pe de alta.

„Scuza“ regală, o călătorie pe Dunăre

Climatul fiind destul de încordat, discursurile oficiale prilejuite de cei 400 de ani de la dispariţia lui Ştefan aveau motto-ul „Ordine şi civilizaţie“. Mai mult, strategia discursivă aleasă de presa liberală s-a axat pe disocierea dintre ostilitatea ungurilor şi amabilitatea austriecilor. Se considera că, prin intermediul guvernatorului Bucovinei, prinţul Hohenlohe, prezent la mormântul domnitorului moldovean, cei din urmă salutaseră serbarea de la Putna cu toastul „Trăiască românii!“. Presa guvernamentală mai ţinea să amintească de intenţia Vienei de a restaura bisericile noastre din Bucovina pentru a justifica sau scuza cumva, în ochii opiniei publice, orientarea filogermană a prim-ministrului D.A. Sturdza.

Date fiind împrejurările tensionate, Carol I se retrăgea într-o aşteptare temporizatoare. Şi, potrivit unui vechi obicei, familia regală întreprindea, începând cu 27 aprilie 1904, o călătorie pe Dunăre, de la Severin la Galaţi. Regele Carol o gândea „…ca un repaos, care era mereu întretăiat de primirile entuziaste din porturi. Însă suveranul scăpa, timp de opt sau zece zile, de audienţe de lucru cu miniştrii săi“6. Viitoarea regină Maria observa şi ea că toate ieşirile din Bucureşti trebuiau să îmbine utilul cu plăcutul, călătoriile exclusiv din plăcere nefiind de conceput: „… Ceea ce dă măsura ideilor unchiului despre petreceri sunt excursiile noastre pe Dunăre. Le chibzuia dinainte, cu gândul să ne dea o vacanţă odihnitoare. […] Când punea la cale regele Carol o excursie sau o călătorie prin ţară, chiar cu scopul de a se recrea, nu era niciodată plănuită pentru petrecere, ci pentru datorie şi, deoarece ne urneam foarte rar, aceste împrejurări trebuiau folosite cât se putea de temeinic. Plimbările pe Dunăre nu erau o excepţie de la această regulă“7.

Prin mica sa evadare, monarhul nu se eschiva, rostul ieşirii sale „în decor“ fiind acela de a participa tacit la subtextul patrimonial al dezbaterilor din epocă. Era vorba de o ­excursie autobiografică, de recapitulare simbolică a celor 38 de ani petrecuţi în România. Şi este de la sine înţeles că principalele opriri se produceau în acele puncte care, unite printr-o linie imaginară, desenau geografia identitară a perioadei 1866-1904.

Călătoria fiind o alegorie a domniei lui Carol I, nu putea să debuteze decât la Severin, punctul pe unde, în 1866, viitorul domnitor intra în România. Prin urmare, ziarele nu oboseau să descopere analogii care apropiau destinul Hohenzollern-ilor de acela al românilor, pentru ca „grefa“ din 1866 să apară ca o chestiune de soartă, de noroc: „… acel Hohenzollern de acum cinci sute de ani carele, alăturia cu Marele nostru Voevod Mircea, s-a războit peste Dunăre cu cei mai formidabili Barbari ai Evului Mediu, a fost de Providenţă mânat aici, ca premergător. El însuşi nu a putut înfrânge pe cerbicosul Duşman al Civilizaţiunei creştine, dar a menit printr-un strănepot al său, să-l depărteze cu sabia Lui şi cu braţul şi să ridice de pe umerii popoarelor din Răsăritul european groaznicul Năpust… Iar, de la obârşiile Dunării, din «Cuibul Pajurii Negre» aninat asupra Dunării pe o stâncă singuratică la Sigmaringen, se sculă, când bătu ciasul preursit, la 1866, un voinic tânăr Căpitan, prin somnul căruia poate că încă niciodată, pin-atuncia, nu se rătăcise fantasma României încoronată cu o diademă regală sclipind în lucoarea Lunii Noue, din visul fatidic al năvalnicului Osman şi o porni încoace spre noi…“8.

Nu am înţelege complet rostul călătoriei pe Dunăre dacă am citi doar presa guvernamentală, interesată să perpetueze bunele relaţii între rege şi primul ministru D.A. Sturdza, cândva anticarlist. Neştiind încă de implicarea celui din urmă în aderarea noastră la Tripla Alianţă (1883), românii îi reproşau lui Sturdza că în septembrie 1894 divulgase faptul că guvernele româneşti dădeau fonduri organizaţiilor transilvănene ce militau pentru drepturile românilor de aici. Mergând pe această linie, Sturdza se arăta reticent faţă de manifestările susceptibile să ne atragă acuzaţia că am pune în discuţie statu quo-ul teritorial. În acest context, ziarele liberale au ignorat episoadele discutabile ale turneului dunărean. Cele conservatoare, neobosite în a acuza „confiscarea“ monarhiei de către adversarii lor politici, liberalii, nu pierdeau prilejul să speculeze: „…Toată lumea care a urmărit de aproape călătoria M. Sale regelui României, de-a lungul Dunării, se întreabă cu mirare, care-i causa de s-a amânat solemnitatea inaugurărei monumentului anexărei Dobrogei din Tulcea, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în programul oficial al călătoriei, stabilit la plecarea din Bucureşti, se prevedea că, cu această ocazie, inaugurarea va avea loc negreşit. S-a comentat în diferite chipuri contramandarea acestei inaugurări. Unii au zis că n-ar fi acum timpul tocmai potrivit pentru o aşa solemnitate, gingaşă în felul ei, când la ordinea zilei este resboiul Ruso-Japonez şi prin urmare actul nostru s-ar considera ca o manifestare puţin simpatică faţă de slavism şi deci, n-ar fi înţelept să ne arătăm ostili mai ales în aceste momente…“9.

Vizita regală la graniţa de sud era o stratagemă de reintegrare emoţională a oamenilor de aici. Îi îndemna să reconştientizeze, la modul festiv, apartenenţa la o entitate pe care, în viaţa de zi cu zi, nu şi-o reprezentau prea clar. Iar una dintre soluţiile verificate era instituirea unor locuri ale memoriei, susceptibile să stimuleze participarea locală la ideea de patrie10. „…Locul părăginit de acum 27 de ani de ghiulele turceşti, şi unde fusese construită bateria «Carol», a fost transformat într-o frumoasă grădină. Regele, foarte emoţionat de amintirile trecutului glorios, a povestit cu o voce vibrantă asistenţei ce-L înconjura, cele mai mici incidente din acele zile memorabile ale războiului abia început. Apoi, cercetându-şi amintirile, a fixat locul unde a căzut primul obuz turcesc. Pe acel loc se aşeză o piatră comemorativă, mai dinainte pregătită“10.

Ritualul dunărean din 1904 avea nişte mesaje defensive: consolidam ceea ce obţinusem în urma războiului cu turcii şi ne arătam bucuroşi cu ceea ce aveam; organizând serbări patriotice chiar pe graniţe, nu ne exprimam aluziv dorinţa de a le schimba. În concluzie, a comemora semnifica, momentan, „îngheţarea“ oricărui program revizionist, aderându-se, ostentativ, la ordinea în vigoare. Prezenţa regelui întărea aceste apropouri, dând actualităţii o aură de împlinire, de lucru dus până la capăt. Se căuta, evident, un fel de armistiţiu sau de răgaz, noi nepermiţându-ne atunci o politică externă prea ofensivă în chestiunea naţională.

NOTE

1. Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 230
2. „Evenimentul“, Iaşi, 4 iunie 1904, p. 2-3
3. Nicolae Iorga, O viaţă de om…, p. 230
4. Ibidem
5. Pentru istoricul problemei, vezi Claudiu Lucian Topor, Germania şi criza raporturilor româno-austro-ungare (1912-1913), în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D.Xenopol»“, tom XLI, 2004, pp. 295-309
6. Zoe Cămărăşescu, Amintiri, Bucureşti, Editura Vitruviu, 2004, p. 227
7. Maria, Regina României. Povestea vieţii mele, vol. II, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p.304
8. „Secolul“, Bucureşti, 5 mai 1904, p.1
9. „Evenimentul“, Iaşi,14 mai 1904, p. 2
10. David I. Kertzer, Ritual, politică şi putere, Bucureşti, Editura Univers, 2002, p. 35

juriscult.wordpress.com

Comentarii