Între Regele Mihai și Ion Antonescu îl aleg fără ezitare pe primul

Între Regele Mihai și Ion Antonescu îl aleg fără ezitare pe primul

După un refuz al birourilor permanente ale parlamentului, urmat de o întoarcere de 180 de grade în plen, Regele Mihai a fost invitat să se adreseze camerelor reunite ale Parlamentului României pe data de 25 octombrie, cu prilejul împlinirii a 90 de ani.

Aș vrea să mă opresc asupra uneia dintre obiecțiile pe care oponenții prezenței Regelui Mihai în parlament au ridicat-o. În frunte cu președintele Traian Băsescu, ei au invocat “trădarea” fostului suveran, începând cu 23 august 1944, când l-a arestat pe conducătorul României la acea dată, Ion Antonescu și a scos România din războiul alături de Germania nazistă, până pe 30 decembrie 1947 când a abdicat și a părăsit țara, lăsând-o, chipurile, pe mâinile comuniștilor sprijiniți de Moscova.

Nu vreau să mă refer la stupiditatea acestei interpretări pseudo-istorice, ci doar la contrapunerea pe care acești oponenți ai Regelui Mihai și/sau ai monarhiei o fac între fostul suveran și fostul dictator Ion Antonescu.

În ochii lor, Antonescu reprezintă eroismul, patriotismul, lupta până la sacrificiul final în slujba interesului național, în timp ce Regele Mihai reprezintă în cel mai bun caz lipsa de fermitate și în cel mai rău caz trădarea și pactizarea cu inamicul.

Relația dintre cei doi a început la 6 septembrie 1940, când tânărul de 18 ani (la o vreme când majoratul era la 21) Mihai a fost nevoit să urce pe tron ca urmare a abdicării tatălui său, Carol al II-lea, principalul vinovat al distrugerii firavei democrații interbelice românești. Antonescu tocmai preluase șefia guvernului și împreună cu legionarii instaurase o dictatură fără precedent în istoria de 80 de ani a statului român.

Regele Mihai, care a devenit major doar la 25 octombrie 1942, nu a avut niciun cuvânt de spus, nici în aderarea României la pactul tripartit, alături de Germania, Italia și Japonia, nici la intrarea României în război la 22 iunie 1941 împotriva URSS și nici la deportarea în masă a evreilor și romilor în toamna lui 1941.

Cartea lui Ivor Porter “Michael of Romania” (Editura Sutton Publishing, 2005) descrie modul arogant în care Regele Mihai și Regina Mamă Elena erau tratați de Ion Antonescu, dictatorul absolut al României în perioada 1940 – 1944. Porter, prizonier aliat în România în 1943, l-a cunoscut pe Regele Mihai cu puțin timp înaintea actului de la 23 august 1944 și a stat în România până la instaurarea regimului comunist și detronarea lui Mihai.

Democrație contra dictatură

Regele Mihai, a fost, chiar după standardele de acum 65 – 70 de ani, un democrat, un monarh constituțional care, chiar în acele vremuri extrem de grele, a încercat, cu puteri limitate să protejeze democrația în România. N-a reușit, dar ținând cont de circumstanțe și de faptul că a fost pe tron între vârsta de 18 și 26 de ani (nu pun la socoteală anii 1927 – 1930, când fost rege sub tutelă) nu cred că i se pot imputa prea multe.

În schimb, Ion Antonescu a fost un dictator, care nu doar că a distrus complet și ultimele urme de democrație din România, a trimis la moarte nu doar peste un sfert de milion de evrei și 11000 de romi, dar și jumătate de milion de militari români.

Cei care-l laudă pentru eliberarea teritoriilor românești anexate de Stalin în 1940 nu țin cont că, de fapt, această eliberare se datorează alianței cu Hitler (niciodată formalizată într-un tratat bilateral după începerea războiului) și a puterii armatei germane.

Trecerea Nistrului în vara lui 1941, în pofida avertismentelor interne și din partea Aliaților oocidentali, implicarea în Holocaust, dezastrul de la Stalingrad (unde Armata Roșie a spart frontul în dreptul armatelor române), loialitatea față de Hitler și Germania nazistă până în ultima clipă sunt fapte care i se pot imputa lui Antonescu și pe care el de altfel și le-a asumat, inclusiv în timpul procesului (evident instrumentat la inițiativa lui Stalin) din mai 1946.

Unul dintre capetele de acuzare ale adulatorilor lui Antonescu împotriva Regelui Mihai este că acesta din urmă nu l-a grațiat atunci când “Tribunalul Poporului” l-a condamnat la moarte în 1946.

Aceasta arată o lipsă de înțelegere totală a atribuțiilor unui monarh constituțional. În primul rând Antonescu însuși nu a înaintat o cerere de grațiere, dar chiar dacă ar fi făcut-o, decretul de grațiere nu ar fi fost valabil fără contrasemnătura ministrului justiției, la acea dată comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, într-o țară guvernată de cabinetul Petru Groza, care era practic la ordinele lui Stalin. Așa încât, nu e greu de imaginat ce soartă ar fi avut o cerere de grațiere.

Desigur că în opinia publică Ion Antonescu rămâne mult mai popular decât Regele Mihai, așa cum a arătat-o și sondajul “Mari Români”, organizat de televiziunea publică în 2005, în care dictatorul s-a clasat pe locul al șaselea. Nu e de mirare, după cum nu e de mirare că în sondajele de opinie publicul sprijină reintroducerea pedepsei cu moartea sau se pronunță pentru reincriminarea raporturilor sexuale între persoane.

Din punctul meu de vedere, nu am nicio ezitare – ca personaj istoric îl aleg pe Regele Mihai, așa cum aleg democrația față de dictatură, toleranța față de intoleranță, moderația față de extremism, implicarea rațională față de fanatism.

Regele Mihai este azi, la vârsta de aproape 90 de ani, singurul personaj istoric în viață din istoria românilor. El va vorbi în fața parlamentului României democrate la 84 de ani după ce, ca băiețel de cinci ani, a asistat la actul intronizării sale pentru prima oară. El reprezintă, spre deosebire de Ion Antonescu, ceea ce este durabil și valoros în istoria României, țară care pășește, chiar dacă neîndemânatic pe calea pe care ar fi dorit-o acum 65 de ani Regele Mihai.

Petru Clej

Un comentariu:

Un produs Blogger.