Regele Mihai, la rampa Parlamentului şi a istoriei

De la bun început doresc să precizez că nu sunt fan al regelui Mihai şi nici nu cred că astăzi monarhia mai poate salva România. Dar îl respect pe Mihai I al României pentru că el a luat decizii extrem de grele, în momente cruciale, pentru ţara noastră şi pentru existenţa acestui stat. În egală măsură îl respect şi pentru calvarul şi tragismul vieţii sale de exil în care şi-a servit ţara aşa cum puţini au reuşit să o facă în acei ani. Dar mai presus de toate îl respect şi pentru că, după întoarcerea sa definitivă în ţară, la 18 mai 2001, a depus toate eforturile sale în sluja intereselor naţionale, pentru integrarea europeană şi euroatlantică. Sunt convins că mulţi români au aceeaşi atitudine elegantă şi onestă faţă de Regele Mihai. Şi totuşi, se pare că România nu s-a împăcat întrutotul cu Regele Mihai.

Copleşiţi de grijile şi nevoile prezentului, de eforturile făcute pentru a supravieţui ca şi de scandalurile politice non-stop, mulţi dintre români nu cred că reconcilierea naţională, inclusiv dintre republicani şi monarhişti este o necesitate şi aş spune chiar o prioritate. Alţii, foarte puţini, dar în special politicienii, cred că trecutul este o materie primă extrem de profitabilă, o armă electorală cu ţintă precisă şi o exploatează ca atare. Între aceste două atitudini extreme, puţini sunt aceia care înţeleg rostul reconcilierii naţionale şi contribuţia acesteia la stabilitatea societăţii şi creşterea performanţelor sale. Reconcilierea este temelia şi conduita indispensabilă reconstrucţiei solidarităţii naţionale şi sociale. Pentru că, din păcate, rămânem o societate frântă, împărţită, plină de conflicte şi de ură între oameni şi chiar între prieteni, rude şi familii. Şi dacă dragoste nu e, nimic nu e…

În acest context, iniţiativa Regelui Mihai de a veni în Parlamentul României la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, mi se pare un moment istoric, o oportunitate unică de a-l asculta pe acest mare bărbat de stat şi de a afla adevărul său, opinia sa despre ceea ce s-a întâmplat în primul rând la 23 August 1944. A fost un act de trădare, de vânzare a ţării ruşilor? Sau a fost unul de salvare a României care ar fi fost devastată complet de armata sovietică, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte ţări care mai târziu aveau să devină socialiste şi care au fost strivite de tăvălugul armatelor roşii. “Noi am evitat un dezastru, oraşele noastre nu au fost distruse ca Budapesta sau Berlinul!”, afirma Regele Mihai în convorbirile sale cu scriitorul Mircea Ciobanu.

Şi totuşi, atunci, la 23 August 1944, i-am trădat pe cei mai mari aliaţi ai noştri, adică pe nemţi, care ne-au devenit, peste noapte, inamici. Şi când doi se bat, câştigă de obicei al treilea, adică armata sovietică, care după ce a intrat în ţară nu a tras un foc, lăsându-i pe români şi pe germani să se măcelărească, aşa cum a procedat în Polonia, la Varşovia, când Stalin a dat ordin armatei să înceteze orice operaţiune, iar pe acest fond de linişte, nemţii i-au măcelărit pe polonezi. Oprind ofensiva, ei sperau ca şi la noi să se producă aceeaşi catastrofă. Norocul nostru a fost că, cu câteva zile înainte de 23 August, nemţii şi-au retras divizia blindată Gross Deutschland de pe teritoriul României şi a dus-o în Polonia. Dumnezeu a fost de această dată român şi ne-a scăpat de un măcel. Aşa se şi explică de ce data intrării noastre în război a fost fixată pe 12 septembrie şi nu pe 24 august, aşa cum s-a întâmplat de fapt! Dar, nu-i nimic, ruşii, noii noştri camarazi de arme, aveau să se răzbune în Transilvania şi apoi în operaţiunile din Ungaria şi Cehoslovacia, când soldaţii români au fost împinşi mereu în prima linie, în bătaia gloanţelor, cu şi fără rost ca la Iernut şi Oarba de Mureş.

Dacă i-am trădat, nemţii nu ne-au iertat şi nu ne vor ierta nicicând, dovadă că ei au stabilit noua ordine şi noile frontiere în Europa, la Helsinki, în 1975 prin Actul final, şi reconfirmat la Summitul de la Paris din 1990 tot în înţelegere cu Rusia, hotărând unificarea Germaniei şi lăsându-ne pe noi tot cu frontierele ciuntite şi cu Armata a 14-a în Transnistria ca să ne taie orice vis de refacere a României Mari.

De fapt, oricât ar fi vrut mareşalul Ion Antonescu ca şi Regele Mihai să salveze ţara, libertatea şi democraţia, aceste două uriaşe personalităţi ale istoriei noastre nu ar fi putut face mare lucru, căci soarta României, ca de atâtea ori în istorie, au hotărât-o marile puteri. De această dată, Anglia şi Rusia, Churchill şi Stalin, care în 6 octombrie 1944, pe un peticel de hârtie au pus la cale vânzarea României sovieticilor, atunci când şi-au împărţit dominaţia în Balcani. Astfel, în România, Rusia urma să aibă o influenţă de 90 la sută iar Anglia şi America de 10 la sută. Din toate ţările viitoare socialiste (Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia) doar România figura cu un procent care ilustra o dominaţie totală a URSS.

Aşa că Regele Mihai a fost el însuşi victima unei trădări. Ca de altfel şi mulţi alţi mari bărbaţi de stat ai neamului începând de la Decebal, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu sau Ion Antonescu. Credem însă că a venit vremea să punem capăt acuzaţiilor şi incriminărilor pe care le-am moştenit de la trecutul nostru atât de dramatic şi încrâncenat. Cu siguranţă, ascultându-l pe ultimul monarh al României, vom avea parte de o lecţie de istorie, de un mesaj capital pentru înţelegerea istoriei şi a destinului nostru ca popor. Şi poate că în cuvântul înţelept al regelui vom găsi în sfârşit şi singura şi cea mai dreaptă soluţie de a pune capăt istovitoarei zâzanii care macină astăzi puterile naţiei române!

Gheorghe CIUL

Comentarii