Cum a murit regele Ferdinand?

Cum a murit regele Ferdinand?

Dacă domnitorul şi apoi regele Carol a întruchipat ideea de independenţă a ţării, Ferdinand I, înfrângându-se pe sine, a ajutat pe români să-şi desăvârşească patria în hotarele naţiunii. Domnia lui avea să fie însă cu mult mai scurtă decât cea a unchiului său. O boală nemiloasă avea să-l doboare în 1927.

Dacă moartea regelui Carol I a survenit subit, nu acelaşi lucru s-a petrecut cu regele Ferdinand (n. 1865). El a fost victima unei boli nemiloase şi de relativă lungă durată. Încă din 1925, sănătatea monarhului a ridicat probleme. O operaţie de hernie, 0 gravă criză de flebită, la care s-au adăugat câteva embolii, au fost urmate de trauma psihică cauzată de plecarea principelui Carol – viitorul rege Carol al II-lea – şi eliminarea sa de la succesiune. Pentru rege a fost o grea lovitură pe care el a trebuit s-o suporte pentru binele ţării, dar care a contribuit neîndoielnic la şubrezirea sa fizică.

În primăvara lui 1926, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, regele Ferdinand a apărut ca grav suferind. Diagnosticul a slabilit existenţa unei boli de stomac, pentru care i s-a recomandat o cură la Vichy, dar în urma acesteia monarhul s-a simtit şi mai rău. Cei din preajmă nu au dat însemnătatea cuvenită stării sale, deşi durerile sale erau îngrozitoare. Un ofiţer mărturisea: „Cei de la Palat tot spun că Majestatea Sa nu are nimic, dar noi vedem cum se topeşte de la o săptămână la alta. Hainele i-au ajuns prea largi, este galben la faţă ca un cadavru şi ştim că are mari dureri”.

Inerţiile au fost învinse. Boala regelui a devenit 0 realitate, care a trebuit să fie acceptată de cei din jur, mai ales că devenea din ce în ce mai evident un tragic deznodământ. „Era un alt om – constata un contemporan – un schelet, cu ochii stinşi, purta vădit pe faţă pecetea morţii. Din acea clipă pentru mine nu a mai fost nici o îndoială că avea cancer şi că era pierdut“. A fost operat, dar foarte tardiv. Radiumul putea doar să-i mai prelungească, pentru un timp, existenţa.

Dintre toţi, monarhul era cel mai conştient de starea sa şi dovedea o remarcabilă forţă în a înfrunta destinul său, îndurându-şi nemiloasa boală fără să murmure, cu o seninătate pe care i-o conferea credinţa sa. Era mai izolat ca niciodată în suferinţă. Şi mai înainte, regele fusese un singuratic în mijlocul familiei, trâind „în biroul lui, cu cărţile, cu gândurile, cu florile şi câinii săi“, după cum ne arată tot I. G. Duca. Cancerul se generaliza şi la aceasta s-a mai adăugat şi o congestie pulmonară. Nu mai putea mânca aproape nimic, slăbea şi starea sa de oboseală era copleşitoare. Conştiincios, cum fusese crescut, semna încă documentele de stat şi chiar a adresat lui Alexandru Averescu, primul ministru, o scrisoare – la îndemnul reginei Maria, alui I. I. C. Brătianu şi a lui Barbu Ştirbey – prin care-i confirma poziţia sa în problema delicată a succesiunii privind înlăturarea principelui Carol. De asemenea, dând curs aceloraşi presiuni, a cerut demisia lui Averescu, care după multă şovăială a trebuit să cedeze, dând locul său lui Barbu Ştirbey. Acesta urma să guverneze doar efemer, conducerea guvernului fiind luată din nou, în acele momente grave, de Ionel Brătianu.

Regele, aproape muribund, a primit pentru a depune jurământul pe membrii ultimului său guvern. „Regele – nota Duca – ne aştepta pe terasa de sus, la Scroviştea; era într-un fotoliu, îmbrăcat în civil, în faţa lui o mescioară cu Crucea şi cu Evanghelia. Lângă el, un preot de sat, cam surprins că-i revine îndatorirea să participe, în virtutea sacerdotului său, la o atât de însemnată ceremonie. Slăbiciunea regelui era impresionantă, dar ceea ce m-a izbit cu deosebire a fost expresia figurii lui. Avea deja masca morţii, în privirea lui stinsă se citea un amestec de bunătate, de resemnane şi de infinită melancolie. De fapt, pe pragul eternităţii se desprindeau din ochii lui cele trei trăsături caracteristice ale caracterului său, cu o intensitate pe care nu 0 aveau atunci când puterile fizice îi îngăduiau să fie mai stăpân pe sentimentele intime”.

De la Scroviştea, medicii au ordonat strămutarea regelui la Sinaia. Aici, nu mai putea să stea, cea mai mare parte a vremii, decât culcat. Sfârşitul se apropia. La 19 iulie 1927, viaţa regelui Ferdinand s-a încheiat „De câteva zile deja slăbiciunea lui era îngrozitoare – relatează Duca. În noaptea morţii, stătuse târziu de vorbă cu Regina, iar în urmă adormise şi Suverana se retrăsese în apartamentul ei. Puţin mai târziu, sora de caritate şi kammerdienerul care îl vegheau l-au văzut trezindu-se, se plângea că nu se simte bine. A fost chemat doctorul şi Regina, vestită, se coborî repede din odaia ei. Câteva clipe în urmă, a expiat în braţele ei. Regele Ferdinand îşi dăduse obştescul sfârşit cum trăise, în linişte şi în tăcere”.

Dosarele istoriei, An III, Nr. 4 (20), 1998

istoriiregasite.wordpress.com

Comentarii

  1. Regele Ferdinand a fost deseori mai Roman decat supusii sai si a reusit in momentele de ingrozitoare cumpana sa raspunda chemarii Tarii si sa-si indeplineasca juramantul de bun roman. In tineretea sa a avut de "indurat" mana ferma a unchiului si Suveranului Sau, Regele Carol I. Regina Maria a descris cu maiestrie realitatile de la Curtea Romaniei si relatiile dintre membrii Familiei Regale. Dupa moartea neasteptata a Regelui Carol noul Rege a fost obligat sa urmeze o linie politica subtila pentru a pregati intrarea Romaniei in razboi in momentul cel mai prielnic si in conditiile cele mai bune. Romania, tara mica, trebuia sa faca fata presiunilor Vienei si Berlinului, Parisului si Sankt-Petersburgului. Intrarea in Alianta Antantei s-a facut pe picior de egalitate (chiar daca promisiunile nu au fost onorate de Paris si Londra!) si Romania a intrat intr-un razboi devastator si a platit un pret urias. Dar suferintele nu au fost in zadar cata vreme Romania a devenit Mare si s-a dovedit a fi un factor de stabilitate important in Europa.
    In vremea domniei Regelui Ferdinand au fost elaborate mari reforme care au schibat fata tarii. Taranii au fost improprietariti prin cea mai larga si democratica reforma, Tara a primit cea mai democratica Constitutie din Europa si s-au elaborat legiuiri care au modernizat toate domeniile vietii sociale.
    Din pacate Regele Ferdinand nu a fost un om fericit. Dominat de un unchi autoritar si de o sotie de o frumusete rapitoare el a fost un prizonier in propria sa Casa. Nici politicienii nu l-au scutit si au revarsat rautati asupra Suveranului.
    Dincolo de aceste consideratii doar faptele mari ale Regelui vorbesc. Faptele sale l-au asezat in istoria romaneasca la locul cuvenit.

    RăspundețiȘtergere
  2. respect este singurul lucru pe care il pot scrie dar cred ca aici in acest cuvant se gaseste tot ce trebuie sa fie

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu