Gânduri despre Majestatea Sa…

Întâlnirea din seara aceasta (30 decembrie 2011), realizată la inițiativa prietenului Vasi Băescu și sub auspiciile Clubului Bloggerilor Liberali, la Cafeneaua Brătianu din strada Doamnei nr. 9, continuată mai apoi la statuia regelui Carol I din fața clădirii Fundațiilor, m-a tulburat mai mult decât credeam că va fi cazul. Onoarea de a fi invitat să vorbesc la întâlnire s-a transformat, pe măsura depănării gândurilor și cuvintelor mele asupra ființei și personalității Majestății Sale, într-o stare de intensă concentrare emoțională și intelectuală generatoare a unor asocieri și concluzii surprinzătoare chiar și pentru mine.

Gândindu-mă, la provocarea lui Vasi Băescu, la 23 august 1944 ca la momentul primei acțiuni publice majore a Regelui Mihai I, m-am surprins văzând această acțiune ca pe aceea nu a singurului om care avea atunci puterea simbolică și competența instituțională să realizeze scoaterea României din alianța cu Germania și să o aducă alături de aliații săi firești și tradiționali, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, ci ca pe aceea a unui autentic moralist.

Morală practică: să renunți la rău de îndată ce poți să o faci și să alegi binele. Interesele unei națiuni nu sunt totdeauna și morale: trădarea de către britanici, la Yalta, a țărilor lăsate dincolo de Cortina de Fier în schimbul prezervării democrației politice a Greciei nu a fost, cu siguranță, morală. La fel, și trecerea armatelor române, în anul 1941, dincolo de granița de apă a Nistrului și astfel dincolo de mandatul politic pe care Țara și Partidele Național Liberal și Național Țărănesc i-l dăduseră generalului Antonescu a fost, și ea, lipsită de moralitate.

Regele a fost cel care, la nici 23 de ani, și-a asumat răspunderea pentru acțiunea istorică de reașezare a României pe un făgaș din care vâltorile geopolitice ale vremii o scoseseră cu brutalitate. Tot el va încerca să țină piept impactului nimicitor al kalașnikovului, katiușelor și tancurilor T 34 ale acelora care ne ocupau, de la o zi la alta, țara, sprijinindu-se doar pe dorința de democrație și dreptate a românilor.

Într-o carte publicată în anul 1945, Domnia cantității și semnele vremurilor, René Guénon făcea o analiză, din perspectivă spiritualistă, a vremurilor de atunci, în care tăvălugul forței brute, dornice să aneantizeze valorile tradiționale, părea, pentru profani, de neoprit. Mutatis mundis, analiza sa era perfect aplicabilă și unei Românii controlate militar, și în care o întreagă societate urma să fie supusă tehnicilor sovietice de inginerie socială, de mankurtizare și de control mental. Lupta nu era posibilă, pentru Rege, cu armele adversarului: forța adevărului și cea a iubirii au fost armele sale predilecte.

Era un Rege tânăr, un Rege frumos, un Rege iubit de poporul său. Era o realitate într-atât de incontestabilă, încât până în ziua de 30 decembrie 1947 portretele sale apăreau chiar și la manifestațiile comuniștilor sau ale forțelor și organizațiilor controlate de către aceștia, alături de cele ale generalissimului Stalin sau de lozincile generate de mașinăria de propagandă sovietică: doar adevărul poate sta în mijlocul mocirlei și josniciei fără să se murdărească.

În România, regalitatea, din 1881 începând, a fost o școală a democrației: energiile vii ale acțiunii politice s-au concentrat pe câștigarea alegerilor și, deci, a funcției de Prim Ministru și a Guvernului. Erau instituții de maximă vizibilitate, în care competența era perfect vizibilă, iar impostura imediat sancționată. Ceea ce se urmărea era nu o egoistă și discutabilă reprezentare a națiunii, prin dobândirea calității de Șef al statului, ci aceea de eficientă conducere și gospodărire a țării: nu forme exterioare, ci conținut autentic. Acesta a fost mediul politic care a format România modernă și, totodată, și pe Mihai I. Regele era doar arbitrul luptei politice. Atunci când regele Carol II își va instaura dictatura, în anul 1938, o va face doar după un turneu european, incluzând evident Parisul și Berlinul, în urma căruia s-a convins că aceasta este singura cale de blocare a accesului la putere a stipendiaților Germaniei în țară.

Mihai I era, și încă este, un Rege moral, un Rege al democrației și, de aici, un Rege tragic. Oribila lecție a ultimului război mondial a fost cea a luptei unora pentru dreptul celorlalți de a nu fi de acord cu ei. Într-un mediu politic în care începeau să predomine personaje precum Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu, Regele a avut curajul să folosească doar mijloacele instituționale pe care Constituția i le punea la dispoziție, dând exemplul unui respect al legalității pe care adversării săi comuniști nu l-au putut realiza niciodată.

Mitralierelor și tancurilor, Regele le-a opus adevărul. Înconjurat de tineri, prezența sa a amânat instaurarea definitivă a puterii comuniste cu cel puțin un an. Perspectiva creșterii și mai mult a popularității sale, prin căsătoria sa cu prințesa de Bourbon-Parma, pregătită pentru începutul anului 1948, i-a speriat atât de tare pe comuniști încât i-a determinat să își aducă mai repede la îndeplinire planul de înlăturare a ultimului bastion instituțional al democrației românești. S-a pecetluit astfel sfârșitului vechii Românii: 30 decembrie 1947.
Doar treizeci de zile mai târziu, un fanatic hindus îl ucidea pe Mohandas Karamchand Gandhi, mai cunoscut sub numele de Mahatma Gandhi. Extremistul nu suporta ideea că oamenii de naționalități și religii diferite pot trăi împreună, în pace și înțelegere, și nu putea accepta ideea că există oameni care pot transforma acest deziderat în realitate.
La București, victima nu a fost Regele, ci poporul român. La fel ca marele indian, Majestatea Sa a pus la baza acțiunii sale publice Satyagraha, adică adevărul. Nonviolența, simplitatea și credința nu l-au părăsit niciodată. La 90 de ani, viața a dovedit că a avut în întregime dreptate.

Lecția de moralitate a Regelui nu vine din cuvinte, ci din adevărul unei vieți trăite exemplar. Virulența contestării acestui adevăr, inclusiv de către ocupanții temporari ai unor înalte demnități publice ale statului român, este, pentru mine, expresia fricii demonizatului din Gadara care, întrebat de către Hristos ce nume are, răspunde legiune. Cinci, șase mii de demoni îl chinuiau…

În mintea și în sufletul meu, figurile lui Mahatma Gandhi și a lui Mihai I de România sunt extraordinar de apropiate, în și prin adevărul lor exemplar. Și unul, și celălalt au pus adevărul mai presus de sine. Și unul, și celălalt, și-au dedicat viața unui scop superior: slujirea semenilor. Și unul, și celălalt sunt exemple demne de urmat pentru tinerii vremurilor noastre. Și de unul, și de celălalt, mă apropii cu sfială.

Majestate, te iubim!

Lucreţiu Tudoroiu

Comentarii

  1. Da, dar adevarul care trebuie sa ne bucure este acela ca Mihai I. de Romania TRAIESTE. Desteapta-te popor ingrat, citeste, documenteaza-te si invata sa deosebesti griul curat de neghina. Doamne, ocroteste-i pe romani! lumineaza-i si da-le mintea cea de pe urma sa poata gindi limpede. Dupa mine, acesta este ultimul tren al istoriei pe care nu trebuie sa-l pierdem. Traiasca Regele si Patria ! Doamne ajuta !

    RăspundețiȘtergere
  2. Monarhia salveaza Romania ! Traiasca Regele si Patria ! Doamne ajuta !

    RăspundețiȘtergere
  3. Romania are nevoie de un arbitru politic si situatia politica actuala demonstreaza ca momentam institutile desemnate prin Constitutie nu echilibreaza situatia.
    Monarhia ar reprezenta pentru tara un element de noutate care ar improspata clasa politica.
    Consider ca viitorul Romaniei il consta in Monarhie Constitutionala.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu