INTERVIU Principesa Margareta a României despre anii de exil

Acum 24 de ani Principesa Margareta sosea pentru prima oară în România, alături de sora Principesa Sofia. Atunci ASR Principesa Margareta a declarat: “Ajunsă pe pământ românesc, m-am simţit pentru prima oară în viaţa mea o persoană întreagă! Înainte, am avut mereu sentimentul că jumătate din fiinţa mea lipsea”. Astăzi m-am gândit să vă prezint un interviu pe care l-am realizat cu A.S.R. Principesa Margareta referitor la anii din exil.

INTERVIU Principesa Margareta a României si Principesa Sofia a României despre anii de exil
ASR Principesa Margareta a României, ASR Principesa Sofia a României, 18 ianuarie 1990.


Lecturi şi filme din copilărie

Diana Mandache [DM]: Alteţa Voastră Regală făceaţi colecţie de benzi desenate. Care erau lecturile preferate în copilărie?

Principesa Moştenitoare Margareta a României [PM]: Nu, nu am colecţionat aşa ceva, dar am citit multe cărţi, mai degrabă bunica, Regina Elena, ne citea cărţi despre cai (eram pasionată de cai, de mică numai asta mi-a plăcut). De mică am călărit, am desenat cai, am citit “Black Beauty” (Negruţ. Viaţa unui căluţ, povestită de el însuşi) scris de Anna Sewell. Bunica mea, ne-a citit din clasici, autori precum Anthony Trollope, Charles Dickens, Hans-Christian Anderson, Jules Verne, Victor Hugo ş.a.m.d. Am adorat “Le Petit Prince” de Saint Exupéry, şi “Robinson Crusoe” de Daniel Defoe.

DM: Ce seriale de televiziune pentru copii vizionaţi?

PM: La televizor aveam voie - cred - de două ori pe săptămână, şi am văzut The Lone Ranger, The Cisco Kid şi ceva de science fiction, nu îmi mai amintesc.

DM: Vă plăceau desenele lui Walt Disney?

PM: Sigur că da, dar le-am văzut în Elveţia, mai târziu. Tatăl meu avea un aparat şi ne proiecta filme de Walt Disney şi de la Warner Brothers - Donald Duck, Woody Woodpecker, Wile E. Coyote and Road Runner, Bugs Bunny. Atunci invitam prietenii de la şcoală, şi eram foarte populară printre ei!

Şcoala

DM: Când au început primele studii, în Elveţia sau în Italia?

PM: În Italia, la grădinţă. Am fost acolo în 1956, cred că pe la începutul anului. Am stat 6 luni cu Regina Elena. În acea perioadă tatăl meu primise o slujbă la Lear Jets în Geneva, iar părinţii au mers atunci în Elveţia să caute o casă, de închiriat, pentru că nu puteau cumpăra una. Din Italia am nişte poze de la şcoală, puţine, dar sunt. Ulterior am mers în Elveţia, de la 6-7 ani, iar de la 10 până la 13 ani, am fost trimisă în Anglia la o şcoală-internat pentru trei ani de zile, care mi-a făcut foarte mult bine. E adevărat, este dificil pentru un copil să fie departe de casă de foarte mic. Dar aşa am devenit mult mai matură, iar limba engleză s-a perfecţionat atunci.

DM: Unde anume era situată şcoala, în apropiere de Londra?

PM: În Hampshire, Basingstoke – un sat care se numea Old Basing, la o şcoală privată.

DM: Care erau prietenii favoriţi din şcoală?

PM: Lilly si Carolyn. Iar când eram mică, pe la 4 sau 3 ani, aveam o prietenă Wendy, dar nu mai îmi aduc aminte de ea. În schimb în Anglia, de la 10 ani, m-am împrietenit cu Lilly şi Carolyn. Pe Lilly am văzut-o acum 10 ani, a fost amuzant. Carolyn a dispărut, nu ştiu nimic despre ea. Şi au fost şi alţii…

DM: La şcoala din Anglia aţi mers cu Principesa Elena?

PM: Elena a mers la altă şcoală, şi Irina cred că a mers la Benenden.

DM: Deci nu aţi fost împreună la aceeaşi şcoală?

PM: Nu. Doar în Elveţia la un moment dat, unde şi Sofia a venit la aceeaşi şcoală.

DM: Ce materii preferate aveaţi în şcoală?

PM: Lecţiile de călărie, se făceau asemenea lecţii, apoi desenul, ştiintele naturii – unde învăţam cum să creştem plante, cum să le desenăm. Lecţiile de călărie erau la manej şi la şcoală. La şcoala din Anglia se pot alege anumite subiecte, diverse materii, şi am ales pianul.

DM: Acasă aveaţi pian?

PM: Nu, tatăl meu a cântat la pian când era tânăr. Dar nu a mai cântat după plecarea din România, cred că , la un moment dat a fost dificil pentru el să asculte muzică. Nu ştiu sigur, dar muzica e nostalgică, sunt momente când nu se poate suporta dacă eşti foarte trist, dacă ţi s-a intamplat ceva oribil nu cred că poţi asculta muzică. Cert este că nu a cântat, şi nici la Florenţa, unde Regina Elena avea pian, el nu a cântat.

DM: Ce jocuri sau sporturi v-au plăcut mai mult?

PM: În afară de călărie, îmi plăcea bicicleta, tenisul, înotul, “rounders”, un fel de baseball [un joc popular printre şcolarii din Anglia şi Irlanda] şi hochey. Iar gimnastica nu mi-a plăcut.

DM: Vă plăcea Coca-Cola sau mâncaţi McDonalds? Ce băuturi răcoritoare preferaţi?

PM: Am mâncat la McDonalds de câteva ori. Hamburgeri destul de des, iar Coca-Cola mi-a plăcut mai puţin, am avut poate o perioadă când am băut, dar mai rar.

DM: Mă gândesc că poate atunci era în vogă Coca-Cola.

PM: Da, dar eu am preferat Sprite sau 7Up, şi sucul de roşii sau sucul de portocale. Tot atât de mult mi-a plăcut să beau limonadă şi oranjadă când eram la plajă în Franţa.

DM: Care erau prăjiturile favorite?

PM: Ciocolata şi torturi de ciocolată, vanilie. Şi în Danemarca mi-a plăcut foarte mult o reţetă, un fel de supă de fructe roşii, Rød Grød Med Fløde [desert cu rubarbă, coacăze roşii şi smântână dulce]. O reţetă de la bunica, Margarethe a Danemarcei, ăsta era desertul preferat. Se poate gusta cu zahăr negru (melasă). Iar în Italia era o reţetă pe care nu mai reuşesc să o recompun, este sufleul de pară. Se goleşte de miez o pară, se adaugă un amestec pentru sufleu şi se pune la cuptor dar nu ştiu cum, trebuie să încerc. Şi sunt altele pe care le amintesc în Cartea regală de bucate precum Cheesecake, piure de mere.

Amama: Regina Elena

DM: Regina Elena cânta la pian?

PM: Nu cânta, dar ştia acest lucru făcând parte din educaţia acelor timpuri. Şi de asemenea broda, avem nişte feţe de perne făcute de ea.

DM: Reginei îi plăcea să facă fotografii?

PM: Da, dar Regina Elena spunea că nu înţelege cum se fac fotografiile. A avut câteva aparate Kodak, făceau click clack dar, după aceea, când a văzut cât de complicată era developarea filmelor a spus: “A, ce prostie, nu reuşesc”. Foarte amuzant! Totuşi, am câteva poze făcute de ea şi sunt destul de bune.

DM: Bunica Alteţei Voastre Regale, Regina Elena, v-a povestit în copilărie despre România şi despre ultimii ani petrecuţi în România, despre Rege?

PM: Da. Când eram mică nu m-a obligat prea mult să cunosc lucruri foarte triste, dar încet-încet m-a îndrumat, mi-a explicat aproape totul. Şi despre Carol, dar nu prea mult, pentru că nu voia să se gândeasca la el. Întorsese o nouă pagină în viaţă. Era supărată pe Regele Carol pentru felul în care l-a tratat pe fiul lui, tatăl meu, şi asta a fost foarte greu de suportat. Dar, în rest, mi-a explicat despre viaţa din România, cum a fost Antonescu şi alţi oameni, cum era să trăieşti aici, ca şi când ar fi fost spionaţi mereu, atât în timpul nemţilor, cât şi pe timpul ruşilor. Nu a fost uşor.

Regele Mihai, Regina Maria, principesele

La Villa Sparta. Amedeo de Aosta. Surorile Principesei Moştenitoare

PM: În copilărie şi adolescenţă mergeam des la Regina Elena, la Villa Sparta, de două-trei ori pe an, sau venea ea în Elveţia sau în Anglia. Ea a continuat de-a lungul anilor să ne povestească despre România, chiar nişte glume sau diverse întâmplări amuzante.

La 19 ani, am trăit pentru un an la Florenţa, după ce am terminat liceul, şi atunci am aflat mult mai multe poveşti. Tot atunci mi-a spus multe despre copilăria ei în Grecia, în Anglia, cum era mama ei [regina Sofia], cum era tatăl ei [regele Constantin l al Greciei].

DM: Şi perioada foarte dificilă de exil a Familiei Regale a Greciei?

PM: Da. Familia Regală a Greciei a avut mai multe exiluri.

DM: Un destin dramatic. Şi la Villa Sparta vă simţeaţi ca acasă?

PM: Da, am fost îndragostită de casa aceasta. Este o casă mare, mai mare ca la Săvârşin, cred.

DM: Am fost la San Domenico dar nu am reuşit să identific vila, cred că este mult în interiorul proprietăţii.

PM: Da, acum sunt 7 familii care locuiesc acolo, şi în 2-3 case, proprietăţi. Dar Villa Sparta este veche, datează din secolul 16.

DM: Şi Ducesa de Aosta locuia în apropiere?

PM: Da, Irene, sora Reginei Elena. Aproape, vis-à-vis.

DM: Ce amintiri din copilarie v-au rămas întipărite despre vărul Amedeo de Aosta?

PM: Mă întâlneam cu Amedeo în vacanţe. Iar în acele 6 luni petrecute la Villa Sparta, de care v-am vorbit mai devreme, Amedeo a fost infernal! Eu aveam 6 ani, el 12, mi-a aruncat prin fereastră un bumerang în cap, mi-a furat bicicleta, era foarte energic şi eu nu eram obişnuită cu băieţii, fiindcă aveam numai surori. A fost ca un frate.

DM: Cu surorile vă înţelegeaţi bine?

PM: Da. Când s-a născut Irina, Elena şi cu mine eram foarte unite şi nu ne plăcea faptul că bebeluşul plângea tot timpul… Dar după aceea ne mai certam din când în când. Eu eram destul de autoritară.

DM: Fiind primul născut şi totodată sunt calităţi de lider. Cred că primii născuţi sunt aşa.

PM: Elena este o fiinţă deschisă, ea nu putea să mintă; eu eram puţin mai “şmecheră” şi într-o zi i-am spus: Elena, trebuie să te învăţ how to be canny, [cum să fii şireată], să nu spui totul părinţilor!

DM: Şi faţă de celelalte surori, era diferenţa de vârstă?

PM: De Irina mă despart 4 ani. Ea este tăcută, nu vorbeşte mult. Mică, era ca o zână, foarte delicată. Sofia s-a născut când aveam 9 ani. Petreceam vacanţele împreună. Faţă de Sofia şi Maria eram mult mai mare, dar după aceea, crescând, diferenţele de vârstă dispar.

Vizite în Grecia. Regina Sofia a Spaniei

DM: Şi cu rudele din Grecia vă întâlneaţi în vacanţe, mă refer la Regele Paul sau alţii, aţi fost în vacanţe?

PM: Da, la Tatoi ne întâlneam de Paşte, pentru că acolo era o biserica ortodoxă iar părinţii şi bunica mea au considerat important să fim crescuţi în spiritul bisericii ortodoxe, fiind ortodocşi cu toţii. Nu aveam prea multe posibilităţi nici în Elvetia şi nici în Anglia să mergem în lăcaşuri ortodoxe.

DM: Şi atunci preferaţi să mergeţi în Grecia de Paşte.

PM: Da, şi de Crăciun am fost o dată.

DM: Şi pe Regina Sofia a Spaniei [născută principesă a Greciei] în acea perioada aţi întâlnit-o în vacanţe?

PM: Da, îmi amintesc foarte bine de ea. S-a ocupat des de noi când eram de vreo 10 ani, ea adoră copiii.

DM: Asta era în Grecia presupun.

PM: Da, dar a venit o data şi în Anglia, unde am mers s-o văd la Londra. S-a ocupat un weekend întreg de noi.

Granny

DM: Despre bunica pe linie maternă, Granny, ce amintiri aveţi?

PM: Puternice, ea a fost o persoană foarte originală, incredibilă. Avea o personalitate puternică. Cât am râs cu ea! Avea un simţ al umorului extraordinar şi avea curaj, nu îi era frică de nimic.

DM: Probabil era ca şi mama Alteţei Voastre Regale, Regina Ana moşteneşte simţul umorului.

PM: Da, are ceva, e adevărat. Dar Principesa Margarethe a Danemarcei, Granny, a fost ceva… şi a cutezat multe lucruri în viaţă. Era precum mama ei, Marie d’Orleans. Apoi îmi amintesc grădina ei, Granny a fost o mare admiratoare a florilor. Când venea bunica mea, Regina Elena în vizită se înţelegeau foarte bine. Stăteau cu orele în grădină, admirau plantele şi după aceea mergeau în spate unde se făcea un foc. A fost nemaipomenit cum s-au înţeles.

Prieteni de joacă

DM: Ce prieteni de joacă, principi şi principese din case regale europene v-au fost mai apropiaţi?

PM: Principele Charles şi Principesa Anne, dar şi Amedeo de Aosta au fost mai apropiaţi. Pe alţii nu prea i-am întâlnit în copilărie, pentru că era prea scump să călătorim. Mai târziu, pe la sfârşitul anilor 60-70, am cunoscut familia de Luxemburg şi evident rudele din Danemarca, Philippe de Bourbon Parma, suntem veri primari, şi sora lui, Lorraine, m-am jucat mult cu ei în Danemarca.

DM: Dar cei din Grecia?

PM: Cei din Grecia erau mai mari decât mine. Iar copiii Reginei Sofia a Spaniei erau mai mici.

DM: Da, sunt născuţi în anii 60. Dar în 1975 când Juan Carlos a devenit rege, după moartea lui Franco, în Spania, aţi fost prezentă la acel ceremonial?

PM: Poate părinţii mei, e posibil. Dar fiicele [lui Juan Carlos] au venit la nunta Principesei Elena în Elveţia, au fost domnişoare de onoare, Elena şi Cristina.

Dar îmi aduc aminte că în Italia locuia familia Principelui Paul al Iugoslaviei şi a Principesei Olga [născută principesă a Greciei]. Ei aveau o fiică mai mare, Elisabeta [n.1936], pe care am văzut-o destul de des acolo. Aceasta avea două fete mici, Christina şi Catherine Oxenberg pe care le-am cunoscut atunci.

DM: Aceste întâlniri au avut loc în Italia, unde anume?

PM: La Pratolino, o vilă imensă, lângă Florenţa [Villa Demidoff di Pratolino], împodobită cu o remarcabilă statuie ‘Colosul Apeninilor’ [sculptor Gianbolgna, sf. Sec.16]. Este foarte impresionantă, se poate chiar vedea pe Google Images. M-am aşezat de curiozitate pe piciorul statuii, e imens. Nu ştiu cum au făcut-o.

Cărţi preferate

PM: Îmi plac biografiile, şi autobiografiile, pentru că istoria se întelege mult mai bine când este personalizată, nu citeşti doar fapte, statistici. Îmi plac cărti cum ar fi ‘Stalingrad’ sau ‘Berlin’ ale scriitorului britanic Antony Beevor, dar altfel nu am un autor preferat. Şi evident când sunt la plajă citesc fiction.

Alegerea Universităţii

DM: Alteţă, aţi hotărât să mergeţi la Universitatea din Edinburgh.

PM: Da, împreună cu bunica [Regina Elena]. De la 13 ani până la 18 ani, la Lycée Français, nu mi-a placut atat de mult… Eu eram obişnuită cu sistemul englez, unde este mult mai multă libertate de a gândi, de a analiza, la Liceul francez trebuia să înveţi asta şi asta, şi nu ai de ales, totul mi se părea un fapt împlinit, nu mi-a plăcut. Şi când am luat notă bună la bacalaureat, mi-am spus acum gata! Am luat permisul de conducere şi am mers în Italia la bunica mea. Acolo m-am gândit să merg la Paris sau în America să studiez Belle-Arte. Dar nu eram foarte bună artistă şi părinţii au fost puţin panicaţi de atitudinea mea. Doar Regina Elena nu m-a forţat la nimic, nu mi-a spus nimic. Regina Elena nu mi-a spus niciodată că trebuie să faci asta, asta, asta. Dar, la Florenţa ea avea o viaţă culturală bogată, unde veneau artişti, diplomaţi, intelectuali, scriitori. Ea îmi prezenta astfel de personalităţi de 2-3 ori pe săptămână, la cină sau la prânz, îmi arăta muzee, mă ducea la concerte sau la teatru. Totul era atât de interesant încât mi-am format o altă idee despre cum este viaţa. Era normal la vârsta aceea să încerc să evadez din cuibul de la Versoix, unde era o atmosferă închisă, pentru că părinţii nu ieşeau prea mult… Era dificil pentru ei. Dar cu Regina Elena era altfel, era înconjurată de oameni interesanţi, cu care se putea discuta subiecte extraordinare, mari intelectuali ca Harold Acton, Violet Trefusis, Freya Stark, persoane în vârstă, dar care mi-au oferit o deschidere culturală.

DM: şi o lume fascinantă…

PM: Da… am cunoscut şi oameni de afaceri, care aveau proprietăţi în apropiere, sau diplomaţi, am început să avem prieteni de valoare şi am înţeles că am nevoie să merg mai departe în viaţă, şi că Belle-Arte nu s-ar fi potrivit cu drumul meu… I-am spus Reginei că ar fi o idee bună să merg la Universitate, tocmai pentru că aş vrea să lucrez pentru Naţiunile Unite. Regina a spus doar “Bine”, în schimb l-a invitat pe consulul britanic, Christopher Pirie-Gordon, căruia i-a declarat că Principesa Margareta vrea să meargă la Universitate în Marea Britanie. L-a întrebat ce-am putea să găsim şi cum să procedem, iari el mi-a explicat totul, mi-a dat o carte unde erau toate universităţile la care mă puteam califica. Am scris la 6-8 dintre ele, iar Universitatea din Edinburgh a răspuns imediat. Şi am preferat Edinburgh.

DM: Nu aţi preferat Londra?

PM: Nu atunci, după aceea, da. La Londra, mi-am spus că erau prea mulţi prieteni ai părinţilor mei şi nu voiam să fiu supravegheată! Voiam să fiu liberă, ştiţi cum e la 20 de ani.

DM: Şi cum aţi hotărât să alegeţi ca specializare sociologia?

PM: Am vrut să studiez filozofia, mi-a plăcut foarte mult filozofia, dar mi-am dat seama că trebuie să fiu puţin mai practică. Atunci, în anii ’70, sociologia era la modă, aşa că am ales-o alături de dreptul internaţional, pe care l-am vrut pentru Naţiunile Unite, iar ştiinţele politice pentru că se puteau lega de relaţiile internaţionale şi ofereau posibilitatea de a cunoaşte sisteme. Această combinaţie de studii a fost foarte interesantă. Poate acum, dacă ar trebui să reiau, aş face ceva mai practic.

DM: Ca de exemplu?

PM: Poate aş alege dreptul. Este ceva mai aşezat, se poate alege o carieră. Dar am avut noroc, pentru că am făcut ulterior muncă de cercetare sociologică timp de 9 ani. Având studii de sociologie m-a ajutat, iar experienţa profesională era în legătură cu ţările sărace, în Africa, şi asta m-a pregătit pentru viitor. Şi, în sfârşit, am reuşit să lucrez la Naţiunile Unite, în Roma, timp de 5-6 ani.

Pentru prima oară acasă

DM: Şi după aceea cum au evoluat lucrurile în contextul anului 1989?

PM: Am demisionat în vara lui 1989, am realizat că se întâmplă ceva fundamental în Europa de Est şi că trebuie să mă întorc lângă tatăl meu.

DM: Aveau loc prăbuşirile de regimuri comuniste din Europa centrală urmate de cele din sud-est. Aţi venit în România pentru prima oară pe 18 ianuarie 1990. Ce aţi simţit când aţi văzut Patria despre care vi se povestea în copilărie? Aţi fost împreună cu Principesa Sofia.

PM: Cu Sofia, cu Frédéric Mitterrand, cu prieteni care au organizat călătoria profesionst, precum Danielle Maillefer o prietenă care a lucrat pentru poliţia din Elveţia ca “press relations director”, o doamnă incredibilă care face totul bine. Am cunoscut-o pe când aveam 12 ani. Şi ea a organizat totul, a luat contact cu doamna Mezincescu, cu oamenii de aici, cu Medecins Sans Frontieres. Echipa mai avea în componenţă două persoane care au lucrat la Crucea Roşie din Elveţia, un traducător, arhitectul Pirzio Biroli, Principesa Sofia, Frédéric Mitterrand şi, cred, 2-3 ziarişti. Crucea Roşie venise să mă ajute în probleme de criză sanitară, iar arhitectul pentru problema marilor distrugeri de clădiri din oraşe şi sate. Eram desigur puţin tensionată înainte de a veni, pentru că văzusem la televizor cum se trăgea în stradă, dar Regele a fost de acord să vin aici să văd ce se întâmplă… Ajunsă pe pământ românesc, m-am simţit pentru prima oară în viaţa mea o persoană întreagă! Înainte, am avut mereu sentimentul că jumătate din fiinţa mea lipsea.

***

Diana Mandache / adevarul.ro
Interviul publicat în original pe blogul autorului „Jurnal de istoric”, 24 ianuarie 2011; detalii despre viaţa Principesei Margareta şi a familiei regale în exil: Diana Mandache, Patrie şi Destin. Principesa Moştenitoare a României, Litera 2012.

Comentarii