Mărturia unui spion britanic despre ziua de 23 august 1944

Unul dintre martorii și participanții la Al Doilea Război Mondial, în calitate de ofițer al serviciilor secrete britanice, a fost Ivor Porter, dispărut dintre noi în 2012, la vârsta de aproape 99 de ani. Ivor Porter a contribuit la volumul “Lumea Regelui”, publicat de Editura Polirom în mai 2011, textul pe care vi-l prezentăm astăzi. Ivor Porter a fost martor ocular al acestor evenimente. Bărbatul a fost arestat de autorități la scurt timp după ce fusese parașutat în România cu o misiune secretă.

Ziua de 23 august 1944, povestită de un agent secret britanic

“Regele Mihai” de Ivor Porter

În decembrie 1943 am fost paraşutat în România ca membru al unei echipe de operaţiuni speciale britanice, formată din trei persoane. Am fost capturaţi şi închişi până când, la 23 august 1944, Regele Mihai şi-a pus în aplicare lovitura de stat anti-germană, la mică distanţă de locul unde eram închişi.

Desigur că Regele însuşi a fost cel care a văzut primul că eram puşi într-un oarecare pericol şi a ordonat să fim aduşi la Palat. Acolo ne-a întâmpinat spunând ceva tipic pentru el: „Sper că am făcut lucrul bun.”

Regele a avut o copilărie care, putem spune, l-a pregătit pentru viaţa sa foarte dificilă. Părinţii lui au fost împreună doar în primii patru ani ai vieţii sale.

Alături de mama sa, el a fost crescut „cu toată simplitatea posibilă.” Îi plăcea să folosească limbajul adulţilor în propriul fel: odată, fiindu-i oferită Împărtăşania a răspuns „Nu beau niciodată vin dimineaţa.”

Alături de tatăl său, majoritatea timpului l-a petrecut înconjurat de o camarilă linguşitoare şi coruptă, formată din prietenii tatălui său şi din amanta acestuia, doamna Lupescu. Rezultatul a fost că a crescut cu o puternică aversiune faţă de corupţie, cu un spirit integru, şi o personalitate mai degrabă retrasă, care (am descoperit mai târziu) îl face cam greu de intervievat.

A fost uneori criticat pentru că nu a luat atitudine. Un om sincer dar niciodată cinic, în ciuda a ceea ce a suferit, cu mâini meşteşugite, ureche muzicală, binecuvântat cu un curaj fizic şi moral persistent şi cu o adâncă credinţă. Faţa sa arată uneori unul dintre cele mai calde zâmbete pe care le-am cunoscut.

Îl apreciez, de asemenea, şi pentru că nu este atras de pompa şi ceremonialul monarhiei; pentru faptul că simte, aşa cum mi-a spus odată, că „întotdeauna pare să lipsească ceva” cu aceste ocazii.

Tatăl său, Carol al II-lea, a abdicat la 6 septembrie 1940 şi mai târziu a scris că „în toată drama aceasta cea mai emoţionantă persoană a fost micul Mihai, care a rămas singur, victima circumstanţelor, lipsit de putere şi neexperimentat în mijlocul acestei haite de lupi şi hiene.”

Regele (Mihai – n.tr.) a fost hotărât dar şi răbdător, iar mama sa, Regina Elena, rechemată din exil, a reacţionat uneori cu tărie în jurnalul său faţă de răceala fiului, şi neatenţia sa aparentă la riscurile pe care şi le asumau trăind sub ocupaţia germană şi apoi sovietică.

La 28 octombrie 1944 şeful Ministerului Britanic de Externe i-a scris lui Churchill (că Regele – n.tr.) „S-a maturizat remarcabil în ultimii patru ani. Inima sa a fost mereu la locul potrivit şi toată lumea este de acord că el este cel care a luat iniţiativa de a-i demite pe Antoneşti din funcţie… Situaţia internă din România este precară iar oamenii de stat mai în vârstă par incapabili să o rezolve. Regele Mihai este singura persoană care ar putea fi capabilă să treacă ţara de următoarele câteva luni şi să o salveze de la anarhie sau comunism. Este, de aceea, politica noastră să-i dăm întreaga noastră susţinere.”

Jumătate de secol mai târziu, Corneliu Coposu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, a declarat că singura soluţie pentru prezentul României era restaurarea monarhiei constituţionale.

Succesul loviturii de stat s-a datorat pregătirii sale meticuloase şi asigurării unei apărări de succes. Armata l-a acceptat pe Regele Mihai în calitate de Comandant-Şef iar acesta, aşa cum reprezentantul german i-a telegrafiat lui Hitler, se bucura şi de susţinerea majorităţii populaţiei. Mulţi ani mai târziu, Regele aprecia că „există momente dificile în viaţă, când decizia îţi devine clară, şi nu înceţoşată. Nu şiu cum, e ca şi cum ai fi o persoană diferită. Cât despre frică, nici nu a fost vorba; emoţie, da, dar nu frică.”

Regele în vârstă de 22 de ani l-a arestat personal pe dictatorul pro-german Antonescu. Apoi a ordonat Armatei Române să lupte împotriva germanilor. Aviaţia SUA şi a Marii Britanii urma să dea ajutor. La 2 septembrie 1944, Statul Major General Român putea să raporteze că România fusese curăţată de trupe germane şi că urmau să aştepte sosirea armatei ruse pentru a ataca Ungaria.

În închisoare ascultasem, uimiţi, mesajul Regelui anunţând lovitura de stat. De fapt, în mesajul său de Anul Nou 1943, Regele declarase deja că România trebuia să părăsească Axa, iar în noaptea loviturii îi spusese colonelului comandant al meu că fusese gata să acţioneze din februarie. În 1943, Albert Speer, ministrul armamentului al lui Hitler, preconiza că dacă Germania pierdea Balcanii, cu petrolul şi mineralele de aici, urma să piardă Războiul în zece luni. La 7 mai 1945 Victoria a fost declarată în Europa. Multe vieţi fuseseră salvate.

Unul dintre scopurile Regelui a fost să prevină transformarea ţării într-un câmp de luptă de către Armata Roşie, prin epurarea „fasciştilor” şi distrugerea partidelor democratice. Succesul loviturii i-a încurcat cu siguranţă planurile lui Stalin. El se aştepta ca germanii să înnăbuşe lovitura aşa cum înnăbuşiseră Răscoala de la Varşovia în timp ce Armata Roşie aştepta pe bancul opus al Vistulei. Din cei 7000 de soldaţi români cărora li se ordonase să se întoarcă pentru a proteja Bucureştiul, 6,000 fuseseră capturaţi de către ruşi.

Când Generalul Kravchenko a mărşăluit într-un Bucureşti eliberat, Regele reinstaurase Constituţia din 1923, şi numise un guvern dârz să îi doboare pe germani şi să organizeze alegeri libere. Stalin a lansat de îndată Marea Minciună – cum că românii nu jucaseră niciun rol în eliberarea propriei lor ţări. În România, minusculul Partid Comunist susţinea că lovitura de stat fusese organizată de el, fără a-l menţiona pe Rege. Stalin ştia că trebuia să ascundă adevărul de ochii opiniei publice occidentale, iar guvernele occidentale au acceptat aceasta.

Şi totuşi, lovitura de stat a împlinit tot ce se putea aştepta de la ea în mod realist. Armata Română i-a alungat pe germani de pe teritoriul României. A scurtat Războiul, a întărit poziţia României la conferinţa de pace şi a garantat realipirea Transilvaniei. Însă, şase luni mai târziu, Stalin îl trimitea pe Vâşinski să-l ameninţe pe Regele Mihai cu întreaga forţă a URSS dacă nu numea imediat un guvern comunist. Lovitura de forţă împotriva Regelui şi a mamei sale a fost când au fost informaţi de Washington şi Londra, cu mare regret, că nu puteau fi ajutaţi. Stalin devenise practic imun la presiunile diplomatice ale Occidentului. Ceea ce Churchill descrisese ca „neliniştea agonizantă de la Bucureşti” continua.

Timp de trei ani Regele Mihai s-a luptat aproape singur cu viitoarea dictatură sovietică. La un moment dat, a intrat în grevă, oprind întregul proces legislativ din România. Totuşi, după o tăcere prelungită timp în care a aşteptat ca Londra şi Washingtonul să-l susţină, Marile Puteri au luat o decizie care submina poziţia Regelui. Occidentul a considerat că, până la retragerea trupelor sovietice şi semnarea unui tratat de pace, nimic nu conta. De fapt, trupele sovietice nu au fost retrase decât în 1958.

În octombrie 1944, Churchill şi Stalin făcuseră un pact care îi acorda lui Stalin 90% influenţă în România iar lui Churchill 90% influenţă în Grecia. Cum armata sovietică se afla deja în România, Churchill a crezut că nu mai putea face nimic acolo, şi că probabil salvase Grecia. Americanii nu aveau un asemenea pact, dar nici ei nu au fost mai eficienţi decât britanicii.

După acest episod, ruşii l-au tratat (pe Rege – n.tr.) cu mai puţin respect, iar la sfârşitul lui 1947 au decis să-l îndepărteze. I-a fost pusă în faţă alegerea dintre abdicarea imediată, şi executarea unei mii de studenţi deja arestaţi. Astfel, el a abdicat şi a plecat în exil. Potrivit unui raport al Legaţiei Britanice, „pentru români, sau cel puţin pentru cei care şi-au exprimat opiniile … singura alinare în situaţia lor actuală este că Regele lor a scăpat cu viaţă.”

Exilul a însemnat pentru Rege multă durere – „Deşi mulţi cred că a nu fi lăsat să intri înapoi în ţara ta este mai uşor de suportat decât a nu fi lăsat să pleci, aceasta nu este adevărat. Sentimentul de lipsă de putere şi de libertate este asociat ambelor situaţii.”

Regele Mihai şi Principesa Ana de Bourbon Parma se cunoscuseră şi se îndrăgostiseră la căsătoria din Londra a Prinţesei Elisabeta şi a Prinţului Filip din 1947. S-au căsătorit anul următor. Principesa Ana lua cu sine oriunde mergeau bucuria sa interioară naturală. Împreună au căutat un loc de viaţă, o identitate, au căutat să lucreze pentru România, să-şi câştige o existenţă şi să crească cinci fiice.

Şi, cum cât timp s-a aflat în România Regele Mihai a considerat că este nepatriotic să transfere bani în străinătate, erau aproape mereu în condiţii financiare grele. Regele a refuzat oferta unui venit, unei case şi a unei situaţii materiale sigure de la americani, iar în Anglia a avut o fermă de pui, pe când în Elveţia a fost responsabil de secţia pilotaj a companiei aviatice Lear din Europa, până ce aceasta s-a închis. O vreme a fost broker pe Wall Street, fără prea mare tragere de inimă.

Principesa Margareta mi-a spus că „Nu ne duceam niciodată la teatru, cinema, concerte. Niciodata. Nu a acceptat niciodată activităţi care interferau cu munca lui de Rege în exil. După unele lupte interne între liderii diasporei române, Regele a putut înfiinţa Comitetul Naţional din Washington care s-a dedicat eliberării ţării.” Regele nu putea să-şi închipuie atunci un exil care va dura 50 de ani, apariţia a două superputeri nucleare şi îngheţarea situaţiei de către Războiul Rece. În anii ’50, încă mai existau speranţe iar Comitetul Naţional Român lucra bine alături de Departamentul de Stat. A produs, astfel, rapoarte bine primite asupra condiţiilor din România. A existat şi un val de refugiaţi, iar Comitetul a lucrat cu o organizaţie română foarte eficientă pentru a-i ajuta. Regele a putut înfiinţa şi o Fundaţie culturală şi educaţională la Paris cu statut universitar, capabilă să ofere burse unde era nevoie. Idea sa era ca studenţii care nu cunoscuseră decât dictaturile să înţeleagă cum funcţionează o societate liberă şi democratică. El a putut de asemenea să transmită mesaje la BBC şi la Radio Europa Liberă până la mijlocul anilor ’60, când SUA spera să obţină o descleştare iar Europenii sperau să facă comerţ (cu România – n.tr.).

În 1965, Ceauşescu i-a succedat lui Gheorghiu-Dej, şi deoarece România avea petrol şi deci valută convertibilă, aceasta a putut să ignore Discursul Secret al lui Hruşciov şi destalinizarea care i-a urmat. Pentru o vreme, acesta (Ceauşescu – n.tr.) a fost văzut ca reformator în ţară şi în străinătate. Mai târziu, s-a dovedit a fi cel mai crunt şi inconstant dintre liderii statelor satelit (ai Uniunii Sovietice – n.tr.). Deoarece Regele Mihai era unul dintre puţinii din occident care se opunea apropierii de Bucureşti, Securitatea a pornit a campanie personală împotriva Familiei Regale, continuând-o şi în timpul regimului Iliescu.

Din cauza măsurilor de securitate paranoide ale lui Ceauşescu, România, spre deosebire de vecinii săi, a trebuit să aibă o revoluţie sângeroasă în 1989, şi nu a avut o elită alternativă pe care să o aducă la putere. Nu a fost greu pentru un grup de nomenclaturişti experimentaţi să răpească această revoluţie şi, sub conducerea lui Ion Iliescu, să organizeze o administraţie provizorie – Frontul Salvării Naţionale (FSN).

Regele, având amintirea unei ţări relativ prospere, cu o bună educaţie şi un bun sistem social, cu oameni de stat excepţionali precum Maniu, Titulescu, Brătienii, cu mari artişti, muzicieni, scriitori, şi proprietate agrară reformată, a spus în mesajul său de Anul Nou „Haideţi să ajutăm cu toţii la reconstrucţia ţării după dezastrul material şi moral la care au adus-o comuniştii.” În loc de aceasta, FSN s-a transformat în partid politic şi a organizat rapid alegeri care nu au dat nicio şansă altor partide, care de-abia se organizaseră. FSN-ul a ajuns la putere. Au adoptat o Constituţie care dovedea recunoaşterea şi frica posibilităţii ca ţara să devină monarhie, prin introducerea unei clauze prin care „România este o republică.”

Pe lângă dorinţa Regelui de a-şi ajuta ţara, nici măcar neapărat ca Rege, el avea şi o mare dorinţă de a reveni acolo. Cu toate acestea, în ciuda aranjamentelor normale organizate pentru o călătorie de Paşti, de Crăciun au fost luate măsuri extreme pentru a se împiedica aceasta.

De Paştele 1992 el a fost invitat la Mânăstirea Putna pentru canonizarea lui Ştefan cel Mare. Peste tot unde s-a dus au fost mase mari de oameni. În Bucureşti s-au adunat câteva sute de mii, iar când Regele le-a vorbit a putut să le spună că îi iubeşte, ceva ce niciun comunist nu ar fi îndrăznit să spună.

După această vizită, toate invitaţiile au fost blocate. Campania de demonizare a sa a fost reîncepută. Aceasta a pus opoziţia în confuzie, fiindu-i teamă să nu piardă voturi.

În anii următori au fost ocazii în care prezenţa Regelui ar fi putut ajuta ţara şi reputaţia ei peste hotare. A 75a aniversare a Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost luată de Preşedintele Iliescu drept o ocazie de reconciliere. Convenţia Democratică nu a participat, deoarece Regele nu fusese lăsat să participe.

La aniversarea loviturii de stat de la 23 august 1944 atât Congresul, cât şi Senatul SUA şi-au exprimat respectul faţă de Rege iar citaţia Preşedintelui Truman de la acordarea Legiunii de Merit a SUA a fost citită şi înregistrată oficial – „Prin judecata sa înaltă, curajul său în acţiune şi înaltul caracter la conducerii sale personale…”

Regele a mai primit şi Ordinul Victoria rus.

Nicio asemenea recunoaştere oficială nu a avut loc la Bucureşti, şi nu i-a fost permis să participe la ceremoniile neoficiale.

Sărbătorirea celei de-a cincizecea aniversări a sfârşitului Războiului din Europa urmau să aibă loc la Londra în mai 1995. Şefii de stat urmau să fie invitaţi, dar se părea că ultimul şef de stat în viaţă al acelor vremuri urma să nu fie invitat. Au început să apară scrisori în ziarul Times şi către Legiunea Britanică. Guvernul român era hotărât să oprească orice invitaţie.

Acţiuni de dezinformare au fost puse în practică, inclusiv (deşi mama sa era numita iubitoare de evrei la Berlin) cum că Regele ar fi fost responsabil pentru deportările evreilor. M-am dus atunci la Ministerul de Externe (Britanic – n.tr.) pentru a descrie cariera de război a Regelui. Multele demersuri au avut succes şi astfel Regele a participat atât la Slujba de la Catedrala Sf. Pavel, cât şi la banchetul de la Guildhall.

Iliescu a pierdut alegerile din 1996 şi Emil Constantinescu a preluat puterea. Aceasta a făcut posibilă aproape imediata întoarcere a Regelui în România.

Regele a descris-o ca pe „revenirea normalităţii în România… Voi face tot ce îmi stă în putere pentru România.” A fost rugat să ajute la integrarea României în NATO, care nu fusese reuşită în primul val, ci în 2004. Constantinescu, un om onest care câştigase pe o platformă anticorupţie, a făcut un apel dramatic către popor, la zece luni de la alegerea sa: „Am câştigat alegerile din noiembrie 1996, dar nu am câştigat puterea … puterea economică a fost şi este încă în mâinile unui sistem mafiot care nu are nimic de-a face cu interesul naţional…”

Iliescu a câştigat alegerile din 2000. El reprezenta acum moderaţia în faţa partidelor de extremă dreapta. Timpul petrecut în opoziţie îi permisese să reflecte. A simţit că „a venit momentul să scăpăm de prejudecăţi.” Regele şi el s-au întâlnit, a fost începutul unei relaţii normale. Prim Ministrul lui Iliescu a pierdut alegerile din 2004 în faţa lui Traian Băsescu, care de asemenea a cerut şansa „de a scoate România din mâinile mafiei.”

Dacă ar fi existat vreo încercare reală a administraţiei republicane de a dezvolta fragila democraţie post-ceauşistă, ţara ar fi fost cu siguranţă într-o stare mai bună. Revenirea la monarhia constituţională ar fi reprezentat o ruptură şi mai decisivă faţă de trecutul comunist, dar după patruzeci de ani de demonizare a Dinastiei şi de eradicare aproape totală a clasei de mijloc o asemenea ocazie nu a apărut.

La o întâlnire pentru discuţia despre comunism şi democraţie, mai multe nume au fost menţionate, dar nu al Regelui, cu excepţia abdicării.

Un tânăr istoric a vorbit despre lucrurile cu care Regele a fost silit să se confrunte – umilire, izolare, mândrie, teamă, reconciliere cu inamicul său principal.

După vizita de Paşti din 1992, România Liberă scria „Nu am auzit niciun cuvânt şi nu am văzut vreun gest care să-mi amintească în vreun fel de ura, vulgaritatea, isteria şi mizeria morală care au îmbolnăvit şi poluat vieţile noastre de când am ieşit din exaltarea lui 22 decembrie 1989,” iar în decembrie 1997 a scris „De ce nu putem recunoaşte monarhia constituţională ca formă de stat şi să-i recunoaştem contribuţia la dezvoltarea ţării noastre? Măcar atât, dacă nu putem vedea ce mare Dar de la Dumnezeu reprezintă Regele Mihai.”

Comentarii

  1. multe necazuri de la aceasta data (si nu numai ale noastre ci si din Orient) se datoreaza Marii Britanii, dar cum invingatorii "au intotdeauna dreptate" preferam sa tacem si sa plecam capetele ca niste slugi. Regele n-ar fi facut asta niciodata...

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumo,interesant, multumim. Toti am îmbrățișa idea prpusă, vizavi de minarhie, mă refer la familie, dar nu toți românii di pacate gîndesc asa.

    RăspundețiȘtergere
  3. PS. De la bunici stiu, bunicul a avut un frate persecutat politic că regele Mihai, a avut o copilărie dură, pe urmă a avut multe necazuri

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu