De ce ne trebuiesc regii?

Regina Elisabeta a României

Text de Regina Elisabeta a României:

De ce ne trebuiesc regii? În aceste vremuri republicane, când pentru regalitate n-avem decât un zâmbet de condescendență, este curios că oamenii nu numai că îngăduie regii, dar parcă îi și doresc.

Este o manifestare de reținut, că la toate începuturile avem nevoie de un conducător, chiar când acesta este adeseori înjurat și rău tratat, cum li s-a întâmplat tuturor conducătorilor din lume; totuși trebuie să fie unul care să aibă curajul să ia asupra-și răspunderea.

Unul cată să fie reprezentantul tuturor. El este acela care întipărește spiritul său unei epoci și îi dă numele său.

Nu există orchestră fără dirijor, nu este fabrică fără stăpân, nu este vapor fără căpitan, nu este armată fără comandant; întotdeauna unul trebuie să conducă și ceilalți trebuie să i se supună de bunăvoie pentru buna regulă, cum cred ei, în realitate, însă, fiindcă el este cel mai priceput. Ei îi cer să le fie superior ca intelect, să le impună, ba chiar să-i facă să simtă voința lui și să le arate că are puterea și putința să impună ceorlalți și să-i antreneze prin știința și entuziasmul său.

Dacă Napoleon n-ar fi fost genial, niciodată nu ar fi reușit să ducă nenumărați oameni la moarte, la biruință sau la înfrângere.

Oamenii au căutat în toate felurile să aibă suverani pricepuți, fie alegându-i, fie prin educația ce li se dă din copilărie, pregătindu-i pentru această grea meserie; și când toate acestea se dovediră insuficiente și șubrede, inventară constituțiunile pentru a sprijini pe regii mai puțin înzestrați sau pentru a-i ține în frâu.

Se făcură încercări pentru a sfinți capetele încoronate, dar când regii singuri nu se țineau ca sacri, apoi actul exterior nu mai folosea la nimic, căci simbolul rămânea gol.

Cei mai buni regi, timp de un secol, au fost împărații Romei, care întotdeauna erau aleși, crescuți, pregătiți de predecesorii lor, pentru a primi apoi din mâna lor sarcina sceptrului. Dar și această stare de lucruri ideală nu putea să dăinuiască în splendoarea ei, neturburată, decât un secol. Apoi degeneră în adevărată nenorocire, din cauza slăbiciunii și a lăcomiei omenești. Și sistemul acesta al electivității cu vecinicele lupte pentru așa-zisa putere se schimbă de atunci în sistemul moștenirii tronului, care dădu o serie de regi fără importanță, dar conștiincioși.

Sistemul acesta păcătuiește însă din altă privință: aceeași familie poate cu greu să producă în decursul secolelor mai mult decât un geniu și, totuși, toți regii ar trebui să fie oamenii cei mai deștepți și cei mai buni ai poporului lor. Și atunci s-a recurs la alte însușiri decât aceea a genialității care, dacă nu este înnăscută, prin nicio altă cale nu se poate căpăta. Principii trebuie să fie atât de culți ca să fie în stare, ca Ludovic al XIV-lea, care nu era deloc genial, să reunească geniul pe toate tărâmurile și să se înconjoare de dânsul în toate direcțiunile.

Regele însuși nu trebuie decât să-și îndeplinească în totul datoria. Asta este tot ce-i cere poporul. Poporul iartă multe când te vede că-ți faci datoria până la sacrificiu. Căci oamenii simt că pentru a fi un rege bun ți se cere, înainte de toate, cea mai desăvârșită abnegațiune, căci aceasta înlocuiește genialitatea, ba adesea o și întrece.

Numai în epoci istorice extraordinare apare câte unul care poate să conducă și care imprimă sigiliul caracterului său întregii lumi și reprezintă o epocă întreagă; acest om ajunge singur în locul unde poate să-și desfășoare mai bine puterile.

Nici nu-ți dai seama dacă omul crează timpul, ori dacă timpul crează omul de care are nevoie. Poate că, de când lumea, omul acesta este pregătit și va apărea la ceasul hotărât, în locul hotărât. El singur nu se cunoaște, el singur abia bănuiește ce forță îl mână și care este menirea sa, și urmează pornirii lăuntrice fără voie, adesea chiar în mijlocul revoltei celor care îl împresoară, până ce i-a sunat ceasul.

Fiecare se gândește: nu trebuie să fiu și eu ce a fost tatăl meu? Anche io son pittore! Menirea ți-e acolo unde ești chemat! Dar ce rar este omul sufletește chemat să fie conducător! Și aici este marea greutate, că ceilalți îl condamnă să fie conducător, numai pentru a le asigura lor liniștea și siguranța. Regii sunt atunci niște jertfe și nu pot exista decât printr-o mare și modestă abnegațiune.

Ei nici nu sunt întrebați, ori au talent pentru politică, pentru a conduce cu îndrăzneală o armată sau dacă dispun de o înțeleaptă stăpânire de sine, ei trebuie să ocupe tronul pentru că sunt născuți pentru el și sacrificați acestei meserii.

Această soartă pare adesea crudă și puțini o îndură cu răbdare.

Azi fiecare om se crede îndreptățit să-și aleagă singur meseria și socotește că este nedrept să fie sacrificat împotriva înclinațiunilor sale. Dar acela care este cu adevărat un om de ispravă înțelege că chiar greșelile sale pot fi de folos omenirii, dacă i le închină cu sufletul curat. Este curios jurământul ce-l depun regii Castiliei: “Tu, care ești mai mult ca unul dintre noi și mai puțin ca noi toți la un loc, totuși noi te facem regele nostru”.

Unui conducător i se cere înainte de toate să înțeleagă vremea în care trăiește și să meargă cu dânsa. Cine nu procedează astfel și-a terminat repede menirea și, dacă nu este efectiv detronat, căci popoarele se feresc de acest procedeu, apoi în sufletul lor regele nu mai există. Trec pur și simplu peste dânsul; el însuși se consideră victimă fiindcă nu-și dă seama că n-a înțeles poporul și nevoile sale, fiindcă nu pricepe că n-a putut sau n-a vrut să știe ceea ce poporul său vroia să-l învețe.

Căci popoarele sunt ca și copiii, fără a-și da seama ei sunt cei mai de seamă și mai buni educatori ai părinților și poporul poate foarte bine să fie educatorul domnitorului său, dacă amândoi sunt deopotrivă de serioși și de conștiincioși. Domnitorul învață în toate zilele și pentru dânsul școala încetează abia atunci când nu mai poate lucra.

Dar nicio amărăciune nu trebuie să existe între domnitor și poporul său, ci amândoi trebuie să se înțeleagă în bună pace.

În cazul acesta, poporul și regele duc trai bun împreună și regele îndreptează privirile poporului acolo unde-i sunt adevăratele interese.

Suveranii care nu voiau să priceapă aceasta au fost nenorociți și au fost îndepărtați de poporul nemulțumit, al cărui progres îl stânjeneau. Moise, Carol cel Mare, Harun Al Rașid, Napoleon se nasc numai o dată, dar ei au împrăștiat lumina lor peste întreaga omenire și i-au schimbat evoluția, prin extraordinara forță a spiritului lor.

Ei erau produsul poporului lor.

A fost nevoie înainte și în urmă de toate generațiile unui popor pentru a produce pe omul genial în toată mărimea sa.

Dar nici popoarele nu pot suporta un lanț de genii, au și ele nevoie de răgaz duă ce au produs ceva mare. De aici încolo nu mai au nevoie decât de o mână răbdătoare, care să-i ducă mai departe până ce vor veni iar timpuri de avânturi mari. Grecii și italienii avură numai un Pericle și un Medicis și elementele care s-au grupat în jurul lor nu s-au mai repetat la aceleași popoare.

Dar și geniul vine rareori singur, ci răsar genii în toate direcțiile și împreună își întind mâna pentru a face marele progres; și întreaga omenire conlucrează; este o reînviere, o înflorire căreia nicio stavilă nu i se poate opune, cum nu poți stăvili creșterea frunzelor, a ramurilor, a grâului sau un mare potop. Și tot așa de inevitabilă este și căderea, ca și cutremurul care distruge totul. Și iar, de bună seamă, ori inconștienți, toți trebuie să conlucreze. Prințul neputincios vine atunci când poporul său nu poate ori nu trebuie să scape de o îndelungată vreme de umiliri.

Cuceritorul nu folosește decât pentru a duce o anumită civilizație acolo unde, pe cale pașnică, ar fi ajuns prea încet. Și chiar greșelile trebuie să aducă un rezultat favorabil.

N-au adus deportările edictului din Nantes și cele în Siberia dezvoltarea acelor țări, prin faptul că cei mai buni fii ai poporului lor erau trimiși ca apostoli în pustiu, ca semănători în țară părăsită.

Suntem înclinați să nesocotim clipa și importanța ei. Dar vai de regele acela căruia i se întâmplă acest lucru. Dacă dânsul nu-și înțelege poporul, îl poate duce la mari suferințe, de care poporul său ar fi fost scutit, dacă el ar fi fost mai perspicace.

Până într-un anumit punct, fiecare om aparține timpului său și nu se poate sustrage influenței acestuia.

Unii merg înaintea vremii în care trăiesc și aceasta este o nenorocire pentru dânșii, fiindcă sunt lapidați, dar, în schimb, sunt conducătorii inconștienți ai întregii omeniri și ai timpului lor. Li se cere doar să fie tari, cu riscul de a fi chiar lapidați pentru gândul lor cel mare.

Nici Iulius Cesar nu putu să existe mai mult, decât atâta timp cât fusese purtătorul civilizației. În fond, este de puțină importanță, că un popor se mărește în permanență.

Acesta este un fenomen trecător și cuceritorul își vede în cele mai multe cazuri opera prăbușindu-se.

Importante sunt doar forțele ce se deslănțuiesc în astfel de vremuri. Pentru Italia, invazia longobarzilor a fost salvarea ei și aduseră decadenței italiene sânge nou și energie germană. Iar longobarzii iarăși nu bănuiau că-și vor însuși înalta civilizațiune latină. Imigranții nu știu ce influență vor avea asupra lor popoarele pe care le întâlnesc, fiindcă nu le cunosc. Nu poți cunoaște un popor dacă nu-i cunoști limba. De aceea, este necesar ca regele să cunoască multe limbi, precum și popoarele care-i înconjoară, căci el este acela care trebuie să mențină bunele relații cu vecinii. Aceasta este una din sarcinile principale ale regilor și când ei între ei se numesc frați, lucrul are o mare însemnătate; pentru popoare, aceasta însemnează pace.

Este mișcător raportul între domnitor și popor, când aceștia se înțeleg și se iubesc. Starea aceasta de lucruri este ideală. Adânca încredere a poporului și nețărmurita dragoste a suveranului oferă un aspect îmbucurător. Câteodată principii sunt vinovați de pieirea popoarelor, dar și adesea popoarele, din egoism și rapacitate, sunt vinovate de pieirea principilor. Pentru a obține vreun avantaj pentru dânșii, devin lingușitori ordinari și prin aceasta îl pun pe domnitor în imposibilitatea de a afla adevărul, aceasta pentru a putea ei să pescuiască în ape tulburi.

Aceste popoare merită apoi pe principele pe care ele însele și l-au creat.

Au trecut vremurile când un împărat putea privi cu dispreț la ceilalți, ca la niște ființe inferioare lui. Principii nu-și mai disprețuiesc supușii, dar nici supușii nu mai așteaptă ca toate bunătățile să pice din mâna domnitorului.

Popoarele au înțeles că până într-atâta au redus puterea principilor încât aceștia nu le mai pot face atâta bine ca mai nainte.

Punga pe care înainte o dăruia plină, este aproape goală și nici cântărețului nu-i mai poate umple cupa cu monede de aur, fiindcă lista civilă nu prea lasă aur de prisos, căci cel mai înalt funcționar al statului dispune, în cele mai multe cazuri, de un venit insuficient, în schimb ei pot însă da spirjinul lor moral prin dreptatea, blândețea și înțelepciunea lor, lucruri pe care nimeni nu le poate lua. În decursul vremii și prin schimbarea obiceiurilor, din ce în ce meseria de rege devine mai grea.

Iosif al II-lea n-ar putea azi să spune profesorului său de flaut, când acesta regreta că nu poate să-l facă artist: “ia lasă, că așa este mai bine de mine”! Unii artiști trăiesc azi mai bine decât regii, sunt mai stimați și mai admirați, pot să-și permită mai multe plăceri și în general să se ocupe de ceea ce le place mai bine. În schimb, un rege poate fi un artist talentat, însă atunci și arta sa trebuie să și-o sacrifice poporului, dacă nu vrea s-o execute noaptea, în ascuns, ca un făcător de rele.

Un rege trebuie să îndeplinească lucrările sale care displac firii sale și nuimeni nu-i mulțămește pentru aceasta; popoarele n-au nevoie de violoniști sau de sculptori pe tron. Doar poeți li se îngăduie să fie, dovadă au fost David și Solomon. Toată ziua să citească hârtii, să le aprecieze și să le iscălească, oricât de grea i-ar fi sarcina aceasta, să citească legi cu sute de paragrafe înainte de a le iscăli și chiar dacă este timid din fire, chiar dacă îi place singurătatea, totuși trebuie să se arate pretutindeni, să ție discursuri, chiar dacă nu este orator, și să primească mii de oameni, care în cele mai multe cazuri îi cer lucruri irealizabile; dar în schimb el poate reclama respectul în măsura sacrificiilor sale, căci oamenii simt ce greu trebuie să-i vină să li se sacrifice lor cu totul, nu din pasiune ca un misionar, nu din entuziasm ca un artist, ci pur și simplu pentru a-și face datoria, fiindcă este fiul care trebuie să meargă pe urmele părintelui său, fără ca cineva să-l întrebe dacă are sau nu înclinațiune sau talent pentru aceasta.

Artistului îi este îngăduit să ia instrumentul din mâinile fiului său fără talent și să-l trimită la plug. Regele, însă, trebuie să privească îngrijorat pe fiul său netalentat; și totuși trebuie să-l sacrifice. Singura scăpare îi rămâne să-i dezvolte caracterul, deprinzându-l să-și facă cu strictețe datoria și să nu devieze întru nimic de la calea care îi prescrie sentimentul nestrămutat al datoriei: muncă fără preget și o răbdare nețărmurită, fie în timp de boală, fie în nenorocire sau chiar la moarte, iată ce trebuie. Câți domnitori n-au întâmpinat iertare fiindcă erau sârguincioși și oamenii spuneau de dânșii: “la dânsul nu rămâne niciodată vreo hârtie în întârziere, el nu se culcă câtă vreme mai are vreun act nerezolvat”.

Pentru o astfel de purtare, oamenii îi sunt recunoscători și îl stimează.

Un domnitor silitor prețuiește cât aurul, căci totul din jurul său își merge calea liniștită și nicio dezordine nu se întâmplă. Ordine și pace!

Mai mult nici nu cer popoarele. Nu trebuie să fii un vultur pentru a-ți mulțumi poporul. Și pe tron poți liniștit să ari, să semeni și să culegi și nu trebuie să crezi că ți se cere să fii sau să faci lucruri extraordinare.

Meseria este în toate împrejurările grea, fiindcă regelui niciodată nu i se dă răgaz.

El trebuie să fie gata de luptă întotdeauna și să moară cu arma în mână. Dar dacă a procedat astfel, apoi a trăit o viață splendidă, încoronată de muncă și poate respira ușurat în clipa morții.

Popoarele sunt mai bune decât le credem, dacă privim fără preget mizeria așa cum le este dat regilor s-o facă. Regele este ca un medic și ca Dumnezeu. Ne amintim de ei numai în ceasuri de restriște. Prin aceasta, viața sa este o viață întunecată de suferință. Chiar de ar fi numai nespusa milă pe care dânsul trebuie s-o împartă și încă i-ar obosi inima și gândul că dânsul este ultima instanță căreia i se adresează cineva, cînd toate celelalte căi se dovediră ineficace, face ca inima domnitorului să se strângă dureros când i se adresează o rugăminte pe care nu trebuie s-o execute.

Avem nevoie de regi, căci ne întoarcem mereu la dânșii și chiar președinții de republică se transformă cu încetul în regi, tocmai fiindcă resimțim necesitatea unui conducător responsabil.

Dacă a fi rege și a fi vultur ar însemna același lucru, apoi viața pământească a regilor n-ar fi atât de grea.

Comentarii