150 de ani de idealism constituțional




Articol de av. dr. Ioan-Luca Vlad

La 1 iulie 1866, acum exact 150 de ani, Monitorul Oficial publica prima constituţie a României moderne. Proaspăt sosit în România, pentru a prelua domnia, ca ales al poporului[1], Carol I depusese cu o zi înainte, pentru a doua oară[2], jurământul cerut unui nou suveran. Documentul era unul idealist, atât în fond, cât şi în formă. Din perspectiva formei, România adopta o Constituţie în condiţiile în care ea nu era încă recunoscută ca stat independent de către marile puteri europene. Şi totuşi, documentul se referea la „România”, la forma ei de guvernare, teritoriul şi administraţia ei publică, precum şi la cetăţenie, la drepturile şi obligaţiile românilor, în ciuda faptului că ne aflam încă sub suzeranitate otomană[3]. Din perspectiva fondului, mai complicată, Constituţia prevedea o întreagă Cartă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, şi un sistem politic liberal, cu multe responsabilităţi pentru parlament, în momentul în care România era încă un stat agrar, şi nu trecuse decât un deceniu de la abolirea formală a sclaviei[4], şi chiar mai puţin de la abolirea privilegiilor boiereşti[5].

Diferenţa dintre idealul constituţional şi realitatea socială s-a făcut văzută pe întreaga durată a domniei lui Carol I. Chiar el scria, în ianuarie 1870, ziarului Allgemeine Augsburger Zeitung, că „aceşti oameni, care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în străinătate, uitând cu desăvârşire împrejurările patriei lor, nu caută altceva decât a aplica aici ideile din care s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le în nişte forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau nu. Astfel, nefericita Ţară, care a fost totdeauna îngenunchiată sub jugul cel mai aspru, a trecut deodată şi fără mijlocire, de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţiune. După experienţa făcută, cred că aceasta este o nenorocire cu atât mai mare cu cât Românii nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de Stat quasi-republicană[6].”

Theodore Roosevelt spunea că „pentru a reuşi, avem nevoie de lideri cu un idealism inspirat, lideri cărora le sunt transmise viziuni măreţe, care pot avea vise impresionante, şi se pot strădui să şi le aducă la împlinire; lideri care pot înteţi oamenii cu focul din propriile suflete înflăcărate.” Istoria ne-a arătat că liderii politici ai României secolului XIX aveau, pe lângă idealism, şi celelalte calităţi necesare reuşitei. Iar Carol I, în ciuda pesimismului său privitor la Constituţia cu care trebuia să lucreze, a avut la timpul potrivit forţa necesară pentru a se aşeza în faţa poporului său şi a-l conduce spre independenţă. Tot el a ştiut, în paralel, să adapteze idealurile politice constituţionale la „materialul clientului”, la care făcea aluzie în scrisoarea sa, instituind sistemul „rotativei guvernamentale”, care a adus un echilibru şi mai ales o oarecare pace socială timp de câteva decenii.

Prin creşterea activităţilor comerciale şi meşteşugăreşti, dezvoltarea industriei, şi de creşterea teritorială a României, culminând în Marea Unire, structura socio-profesională, etnică şi demografică a ţării s-a schimbat profund şi, aş spune, chiar în sensul unei mai bune funcţionări a mecanismelor constituţionale. Mai precis, România a dobândit o clasă de mijloc (care avea şi caracteristica unei bogate varietăţi etnice), un proletariat industrial care începea totuşi să fie educat în sensul participării civice, iar primele generaţii formate în spiritul idealist al sfârşitului de secol XIX atingeau maturitatea politică.

Anul 1923 a fost de aceea nu unul de ruptură, ci unul de continuitate în gândirea constituţională, formula Constituţiei din 1923 fiind una care prelua mult de la predecesoarea sa, fără a minimaliza însă câteva schimbări importante, necesare administrării unui teritoriu şi unei populaţii mult sporite.

Şi totuşi, în continuitate, a existat un precedent nefericit[7]. Concret, la adoptarea noii Constituţii, nu s-au respectat întocmai prevederile documentului din 1866, mai exact, în loc ca Parlamentul să propună modificările constituţionale şi să se dizolve, pentru a fi aleasă o Adunare Constituantă, discutarea, votul şi promulgarea Constituţiei din 1923 s-au făcut în cursul aceleiaşi legislaturi, prin simpla proclamare a ei drept Constituantă. A fost una din multe ocazii, ca şi în 1866, în care s-a observat că iniţiativa liderilor politici şi statali a cântărit mai mult decât formalismul în privinţa documentelor fundamentale ale statului. Cu toate că în România, este recunoscut acest principiu de foarte mult timp, atât Constituţia din 1866, cât şi continuatoarea sa, cea din 1938, se încăpăţânau să prevadă proceduri greoaie şi formaliste pentru schimbarea lor.

Unul dintre principiile supremaţiei parlamentare britanice, care stau la baza „constituţiei nescrise” a acesteia, este că „niciun parlament (i.e., nicio legislatură) nu poate să limiteze un parlament viitor (o legislatură viitoare)”. Extins, principiul înseamnă că legiuitorul de astăzi nu poate impune reguli peste care legiuitorul de mâine nu va putea trece. Stabilitatea constituţională a Regatului Unit, dar şi a altor state care recunosc acest principiu, ne arată că el înmagazinează un realism foarte pragmatic, care înţelege că societatea de astăzi nu gândeşte la fel cu societatea de mâine.

În România, condiţiile sociale şi politice au făcut ca principiul enunţat mai sus să fie aplicat în practică, în timp ce teoreticienii căutau să nu îl recunoască. Prima astfel de situaţie, cu efecte grave asupra continuităţii constituţionale a României, a avut loc la 20 februarie 1938. Carol al II-lea, care preluase el însuşi Coroana în condiţii imperfecte constituţional, a prezentat ţării un proiect de Constituţie, elaborat fără implicarea celorlalte puteri în stat, propunând adoptarea acestuia printr-un referendum obligatoriu, organizat la 24 februarie 1938. Este discutabil dacă nu cumva Constituţia din 1938 nu răspundea poate mai bine realităţii sociale din ţară, decât documentul idealist din 1923. Păcatul grav al lui Carol al II-lea a fost că, în scopul garantării unei stabilităţi social-politice, şi al adaptării la dorinţa oamenilor de a avea un „conducător”, a trecut cu tăvălugul peste procedurile constituţionale. Dorind să consolideze stabilitatea României, a aruncat prima lopată de pământ peste democraţia românească.

De aici şi până la actul de „suspendare a Constituţiei” din 5 septembrie 1940 nu a mai fost decât un pas. Sigur, el a apărut în urma unei agresiuni externe, care dacă nu avea loc, probabil ar fi permis consolidarea Constituţiei din 1938. Dar istoria a dorit altceva, şi rămâne întrebarea cu ce autoritate au acţionat Carol al II-lea, dar şi Regele Mihai, surprins de schimbarea dinastică la câteva zile după examenul maturităţii, emiţând documente cu valenţă constituţională? Or, răspunsul pragmatic se găseşte în două principii fundamentale ale existenţei statului: Ollis salus populi suprema lex esto[8] şi, respectiv, Auctoritas principis – autoritatea morală supremă a suveranului. Dacă nu acceptăm realitatea acestor două principii, alături de cel enunţat mai sus, nu putem înţelege nici ce s-a întâmplat în 1940, nici Decretele Regale din 1944[9] şi 1946[10]. Răspunsul constituţionalistului strict, al idealistului Constituţiilor de la 1866 şi 1923, se găseşte în ideea că, de la 1938 încoace, toate actele constituţionale sunt nule. Tertium non datur, deoarece dacă insişti pe continuitatea formală, procedurală şi democratică a Constituţiei, niciun act ulterior făcut fără respectarea prevederilor privind revizuirea acesteia nu mai apare ca fiind legitim, indiferent câtă aplicare a avut el în practică.

Şi aşa ajungem la vechea dezbatere despre forţa dreptului şi dreptul forţei. Dacă forţa dreptului nu ar fi fost şubrezită în 1938, nici dreptul forţei nu ar fi putut să fie invocat în 1947, cu efectul că ultima (singura) putere a statului care beneficiase de continuitatea existenţei şi rolului său constituţional de la 1866, respectiv Coroana, a fost alungată din ţară, instituindu-se o republică. Istoria consemnează (cel puţin) două momente ironice, care arată atât caracterul fundamental monarhic al viziunii politice a poporului român, cât şi nerozia conducătorilor comunişti. Primul apare în stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri în care Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej s-au prezentat mândri cu documentul abdicării, ca şi cum ar fi fost o mare realizare neaşteptată (de fapt planificată cu sânge rece de mai mult timp). În ea, Groza arată că poporul aştepta o regenţă, dar că „noi” (comuniştii) trebuie „să dezvăţăm poporul”, regenţa urmând să fie chiar Prezidiumul Republicii Populare Române. Al doilea, mai puţin cunoscut, are loc în ianuarie 1948, când comuniştii îşi dau seama că actele emise pe perioada deplasării Regelui Mihai la Londra, din toamna 1947, de către Consiliul de Stat[11], nu fuseseră ratificate de nimeni. Cum nu mai puteau falsifica Monitoare Oficiale[12], comuniştii au luat decizia de a emite o hotărâre a Consiliului de Miniştri prin care ratificau ei aceste acte. Or, pentru un grup care preluase puterea prin forţă, dărâmând şi ultima instituţie constituţională, tare se mai preocupau de formalisme juridice!

Mai consecvent a fost exilul românesc, referindu-se permanent la Rege ca la „factorul constituţional”, adică aşa cum arătam, singura putere a statului care îşi păstrase existenţa şi continuitatea, de la 1866 încoace. El rămâne şi astăzi simbolul viu al Constituţiei din 1923, sub imperiul căreia a primit, pentru prima oară, Coroana. Pe de altă parte, el întruchipează şi pragmatismul istoric al faptului că legiuitorul constituţional dintr-un anumit moment nu îl poate limita pe cel viitor, ceea ce înseamnă că, în condiţiile existenţei democraţiei în România, revenirea practică la forma monarhică de guvernare poate avea loc prin manifestarea voinţei populare.

La 150 de ani de la adoptarea ei, Constituţia din 1866 (în forma din 1923) rămâne deci o reglementare foarte relevantă, atât din punct de vedere al legitimităţii, cât şi al continuităţii statale româneşti. Ea poate oricând servi drept bază pentru o nouă reglementare constituţională, şi un exemplu de document idealist la origine, dar care a supravieţuit, juridic şi apoi moral, un secol şi jumătate.

Privind la Constituţia din 1991 (în forma din 2003), observăm că ea suferă de o gândire duplicitară. Pe de o parte, nici ea nu respectă continuitatea juridică de la Constituţia din 1923. Legiuitorul din 1991 avea mai multe opţiuni. Una dintre ele era să repună în vigoare Constituţia din 1923 (sau să o declare ca reintrată în vigoare automat), şi apoi să o adapteze nevoilor democraţiei moderne. O alta era să urmeze modelul actului Estoniei de la 20 august 1991, când Constituţia din 1938 a fost considerată că fiind de jure în vigoare, ocupaţia sovietică şi regimul constituţional impus de aceasta fiind considerate nule şi neavenite, decizie urmată de afirmarea continuităţii de facto a normelor juridice obişnuite (cele ce nu ţineau de administraţia politică a statului) existente la 20 august 1991. În schimb, legiuitorul român a ales să privească succesiunea constituţională strict prin referire la actul din 1965, pe care îl abrogă, păstrând însă în expres vigoare legislaţia adoptată în perioada comunistă.

Pe de altă parte, constituantul din 1991 a ignorat propriul mod de redactare a constituţiei, şi a căutat să impună viitorului limitări ale revizuirii constituţionale, prin art. 150 (actualmente 152). S-a afirmat, pe bună dreptate, că unele dintre limitări sunt esenţiale pentru democraţie[13]. Este cu totul adevărat, şi aici constituantul român, în toate formele sale (inclusiv prin Decretele Regale din 1944), a manifestat o grijă respectabilă pentru proclamarea acestor drepturi. Însă limitarea oricărei constituţii viitoare la forma republicană de guvernământ nu este esenţială pentru democraţie, monarhia nefiind opusul acesteia. Mai mult, ea încearcă să impună ca fapt împlinit un rezultat al unor discuţii prea scurte, din primele luni ale anului 1990, problema formei de guvernământ fiind fixată încă din Tezele preliminare ale redactării proiectului de Constituţie.

Ca atare, dacă România doreşte să aibă o Constituţie potrivită cu caracterul monarhic al viziunii politice a poporului român, exprimarea dorinţei acestuia nu poate avea loc decât cu iniţiativa a trei categorii din societatea românească, fiecare cu propriile răspunderi faţă de istorie: clasa politică; elita societăţii civile; şi societatea profundă. Clasa politică este titulara atributului de reprezentare a societăţii, obţinut prin votul democratic. Procedurile constituţionale se află în mâinile ei, ea putându-le exercita oricând, pentru a oferi ţării şansa de a se exprima pe un nou proiect de organizare statală. Elita societăţii civile ar trebui să deţină supremaţia morală (eng. The moral high ground), şi să o folosească nu doar pamfletar sau pentru conflicte de opinii, ci şi pentru a se pune de acord asupra unui model social, a unei viziuni pentru viitorul României, pe care apoi să o propună societăţii profunde. Iar societatea profundă, poporul, este deţinătorul suveranităţii supreme, cel care, atunci când este chemat să spună dacă este sau nu de acord cu cele propuse de liderii săi, trebuie să îşi asume răspunderea de a se exprima, şi a nu lăsa decizia în mâna unei minorităţi, făcând-o astfel discutabilă şi ilegitimă.

Oamenii politici şi elita României secolului XIX şi începutului de secol XX şi-au îndeplinit aceste răspunderi, iar poporul i-a urmat, câştigând împreună Independenţa şi Unirea, şi ridicând România de sub suzeranitatea politică şi economică, în elita europeană în agricultură, producţia economică, ştiinţe şi inventică, promovarea tradiţiilor şi cultură. Putem fi „idealişti” ca ei?

__________
[1]
Plebiscitul pentrul alegerea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domnitor al României, cu drept de moştenire, a avut loc între 2 şi 8 aprilie 1866. Originalul actului de numărătoare a votului şi constatare a rezultatului, semnat de Mitropolitul primat, se află în fondul Casa Regală. Miscelanee, din cadrul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, dosar nr. 1, fila nr. 1.

[2] Carol I a depus două jurăminte: primul la 10 mai 1866, dată rămasă în istoria României, în faţa Adunării Elective, organizată din timpul lui Cuza; şi al doilea la 30 iunie 1866, în faţa aceleiaşi adunări.

[3] În toamna anului 1866, Carol a făcut o vizită oficială la Constantinopol, în urma căreia a primit firmanul de investitură din partea Sultanului Abdul-Aziz I (1861-1876).

[4] Aceasta s-a produs în 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească.

[5] Aceasta a fost statuată prin art. 46 al Convenţiei de la Paris din 1855, cu efecte asupra drepturilor băneşti de la 30 iunie 1859.

[6]
Apud Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1995, p. 266.

[7] Alegănd să citesc istoria constituţională a României de la 1866, omit cu bună ştiinţă faptul că, spre exemplu, Constituţia din 1866 ea însăşi a fost adoptată fără convocarea Corpului Ponderator prevăzut de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, precum şi alte precedente de necontinuitate juridică în adoptarea documentelor fundamentale.

[8] Bunăstarea poporului este legea supremă.

[9] Prin Decretul Regal nr. 1626 din 31 august 1944 s-au fixat drepturile românilor şi regulile de exercitare a puterilor statului, conform Constituţiei din 1923, dar cu unele modificări. Constituţia din 1923 nu a fost însă, formal, repusă în vigoare, aşa cum greşit s-au exprimat unii autori. Acest Decret Regal a fost el însuşi modificat prin Decretul Regal nr. 1849 din 10 octombrie 1944.

[10] Prin Decretul Regal nr. 2218/1946, puterea legislativă a fost încredinţată Regelui şi Reprezentanţei Naţionale, fiind desfiinţat Senatul.

[11] Consiliul de Stat era un organism cu existenţă episodică, instituit pentru a exercita o parte dintre atribuţiile Suveranului, pe durata deplasării acestuia în afara ţării.

[12] Eleodor Focşeneanu, în cartea sa Două săptămâni dramatice din istoria României, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2014, arată cum a fost introdus un număr bis al Monitorului Oficial, în colecţia anului 1947, care de fapt fusese publicat în 1948, pentru a „acoperi” juridic probleme nerezolvate înainte de forţarea abdicării regelui.

[13] Respectiv, regula că nu se pot suprima drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora; regula pluralismului politic; regula interdicţiei revizuirii pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

Comentarii