Pentru o monarhie austeră, modestă, civică



Ziua de 10 Mai ar putea fi un bun moment de reflecţie pentru cei ce, asemeni mie, susţin trecerea la monarhia constituţională. Nu s-a admis o deliberare cu final deschis asupra formei de guvernământ, în care vocea majorităţii să se audă la final, nu la început. Însă, dacă o asemenea dezbatere ar fi iniţiată, ce ar putea conţine argumentul pro-monarhist?

Povara apasă întotdeauna pe umerii celor ce doresc schimbarea. Încerc, în acest text, să parcurg un traseu ordonat de propriile convingeri, intuiţii şi speranţe. Nu sunt interesat, aici, să apăr alte discursuri favorabile trecerii la monarhie.

E nevoie, cred, să ne raportăm la câteva întrebări dificile pentru susţinătorul schimbării formei de guvernământ. Spre exemplu: cum poate fi conciliată opţiunea în favoarea monarhiei, care se întemeiază în mare măsură pe argumente conservatoare, cu amplul program de inginerie politică pe care l-ar presupune o astfel de remodelare constituţională? Nu am un răspuns satisfăcător. Pot observa doar că un bun conservator ar avea destule motive să fie sceptic faţă de o asemenea reformă.

Apoi, în ce măsură ar trebui să conteze faptul că nu avem repere la care să ne raportăm? În Europa şi, în general, în lumea occidentală nu există cazuri de instaurare sau restaurare a monarhiei, prin votul democratic al cetăţenilor. Monarhiile constituţionale postbelice au coabitat bine cu democraţia şi au contribuit la adâncirea ei, dar nicăieri politica democratică nu a generat revenirea la monarhie. Am fi prima ţară ce ar parcurge un astfel de drum. Ce ne aşteaptă?

Dacă regele domneşte, dar nu guvernează, putem conta cu adevărat pe influenţa sa pozitivă asupra procesului politic şi guvernamental de zi cu zi? S-a dovedit că, în situaţii de criză majoră, acţiunea monarhului poate fi benefică. Dar, pentru mulţi români, prioritatea este tocmai politica democratică „normală”, pe care o doresc mai curată, mai decentă, mai performantă. Dacă schimbarea formei de guvernământ nu va afecta sensibil acest capitol, de ce să o mai promovăm? Pe de altă parte, dacă monarhul ar avea şi un rol în procesul de guvernare, în ce măsură mai este respectat principiul responsabilităţii democratice?

Trecând de la instituţie la persoană, în ce măsură putem conta, într-un viitor nedefinit, pe capacitatea şi voinţa monarhului de a-şi respecta angajamentele asumate faţă de colectivitatea cetăţenilor, care l-a învestit? Dacă trebuie să ne resemnăm cu incertitudinea, de ce nu am prefera un şef de stat ales – fie prin vot universal, fie prin votul Parlamentului? Dacă ne raliem teoriei mandatului, de ce nu am prefera un mandat explicit, limitat în timp, specific unei instituţii prezidenţiale?

În fine, ne putem baza – în situaţia schimbării formei de guvernământ pe cale democratică – pe coagularea rapidă a acelui prestigiu instituţional al regelui, atât de important în cazul monarhiilor occidentale? Desigur, am avea o majoritate care a susţinut, prin vot, schimbarea. Dar ce efect vor avea criticile constante şi previzibilele atacuri ale minorităţii? În cazul monarhiilor occidentale, instituţia monarhică a putut rămâne în afara arenei politice tocmai pentru că ea a patronat deschiderea democratică. Ar fi posibil, oare, ca o instituţie ce ar constitui, o vreme, tocmai miza competiţiei democratice (aşa s-ar întâmpla, în cazul unui referendum) să iasă ulterior din arenă şi să se transforme într-un arbitru distant al politicii şi într-un simbol al naţiunii?

Există, desigur, şi alte întrebări interesante şi dificile. Asemenea chestiuni nu pot fi ignorate decât dacă argumentul pro-monarhist este orientat exclusiv sau preponderent către trecut. Eu cred, însă, că această strategie nu poate duce prea departe cauza monarhistă. Sigur că trecutul contează, însă disputele politice se poartă şi se câştigă întotdeauna oferind o perspectivă asupra viitorilui.

Trebuie să clarific, în acest punct, perspectiva mea asupra persoanei Regelui Mihai, pentru că aceasta este, în viziunea mea, legătura cu trecutul. Observaţia este importantă, pentru că ea poate fi citită şi în felul următor: nu poate exista o reînnodare, la nivel de instituţii şi mentalităţi, a celor două epoci. Realitatea s-a schimbat, doar Regele a rămas. Desigur că trecutul poate fi utilizabil în procesul de legitimare a unei noi monarhii, iar pentru aceasta ar trebui să ne ferim de interpretări partizane. Şi am folosit intenţionat adjectivul „nou”, pentru că, din punctul meu de vedere, trebuie să vorbim mai degrabă de o „instaurare” decât de o „restaurare”. Regele Mihai poate fi, indiscutabil, temelia acestei construcţii. Principesa Margareta poate fi – din nou, nu am nicio îndoială – persoana care să o continue.

S-ar putea discuta mult pe tema atitudinii pe care o adoptă sau ar trebui să o adopte Casa Regală, în condiţiile în care dezbaterea pe tema formei de guvernământ există şi, în viitor, s-ar putea accentua. Fără a cunoaşte în detaliu acţiunile şi luările de poziţie ale Casei Regale, am senzaţia că Regele Mihai şi Principesa Margareta îşi păstrează, cu distincţie, rezerva. Niciun membru al familiei regale nu trebuie, cred, să se pronunţe pe teme politice, cu atât mai puţin în chestiuni asociate formei de guvernământ. Prin însăşi existenţa lor, Regele şi Principesa ne semnalează că opţiunea monarhică este disponibilă, dacă naţiunea o va dori. Mai mult, Regele Mihai şi Principesa Margareta reuşesc – chiar dacă, uneori, am senzaţia că din interiorul Casei Regale se transmit şi alte tipuri de mesaje – să contureze imaginea unei monarhii austere, modeste, civice.

Aşadar, cred că a venit momentul unei dezbateri democratice pe tema formei de guvernământ. S-ar putea ca ea să nu aibă loc nici acum, după cum s-ar putea ca ea să se dovedească deficitară. Desigur, e foarte posibil ca finalul ei să nu marcheze o modificare semnificativă a percepţiilor publice, caz în care am rămâne – poate – cu satisfacţia că argumentele aduse cu bună credinţă, atât de monarhişti cât şi de republicani, vor fi servit la întărirea democraţiei liberale din ţara noastră. Însă, o asemenea dezbatere nu putea avea loc decât într-un cadru democratic, pe care sistemul politic românesc de astăzi, cu imperfecţiunile lui multe şi mari, îl oferă.

Şi am ajuns în punctul în care trebuie să schiţez conturul acestei monarhii austere, modeste şi civice pentru care pledez, încercând totodată să ofer răspunsuri cât de cât satisfăcătoare la întrebările formulate în prima parte a textului. Nu voi putea intra în detalii şi, foarte important, nu voi putea aborda aici chestiunea regim parlamentar (implicit, în cazul unei monarhii constituţionale) versus regim prezidenţial sau semiprezidenţial. Voi oferi un argument orientat către viitor şi voi sugera că o astfel de monarhie ar „conţine” trei promisiuni ce mi se par importante. Aşa cum cred că s-a observat deja, pentru mine forma de guvernământ nu este şi nu poate fi un scop în sine, ci doar un mijloc prin care comunitatea se poate apropia de valori mai înalte.

Într-o epocă în care distanţele dintre oameni scad – cu consecinţe adesea greu de cuantificat – regele ar intra automat în centrul unei vaste reţele informaţionale. Capacitatea sa de a comunica, de a se adresa societăţii va fi una extraordinară. La fel, şi monitorizarea la care va fi supus de către opinia publică – de la cei interesaţi de modul în care îşi exercită atribuţiile constituţionale sau de demersurile sale civice, la cei preocupaţi de latura mondenă a monarhiei. Vor fi, cu siguranţă, multe voci critice, pe nenumărate teme, dar – în condiţiile unei bune orânduiri constituţionale şi ale unei transparenţe financiare depline – nimeni nu-l va putea acuza că ţinteşte puterea sau averea. Este, cred, o poziţie foarte bună de exercitare a rolului său fundamental, acela de mediere între stat şi societate. După părerea mea, un monarh se poate achita mai bine decât un preşedinte ales de parlament (cu atât mai mult, decât unul ales prin vot universal) de această sarcină. Şi consider că, în condiţiile actuale, doar astfel s-ar putea ajunge la recunoaşterea monarhului ca simbol al naţiunii, al colectivităţii de cetăţeni. O asemenea prevedere poate fi scrisă în constituţie, dar asta nu înseamnă că realitatea politică se va conforma automat textului constituţional.

Capacitatea sa de a influenţa în bine funcţionarea instituţiilor democratice ar fi, foarte probabil, redusă. Foarte probabil, spre dezamăgirea numeroşilor cetăţeni care şi-ar dori, de fapt, o instanţă care să corecteze deviaţiile procesului democratic. Redusă nu înseamnă, însă, inexistentă. Discutăm, astăzi, foarte intens despre nevoia unor instituţii autonome, care să iasă de sub influenţa competiţiei şi rotaţiei politice, deşi politicul ar avea un rol în generarea lor. Monarhia constituţională ar oferi, probabil, nu doar o soluţie comodă în privinţa depolitizării (în fapt, de-partinizării) numirilor în asemenea instituţii, ci ar susţine însăşi logica lor fundamentală. Corect circumscris – astfel încât să nu se ajungă la restrângerea nepermisă a procesului democratic – acest mecanism ar putea fi benefic din punct de vedere al stabilităţii şi calităţii democratice, al statului de drept şi – nu în ultimul rând – al drepturilor şi libertăţilor individuale. Ideea unei instituţii monarhice care să se transforme într-un supra-avocat al poporului nu mi se pare deloc hazardată.

Evident că monarhul sau prezumtivul monarh ar fi supus, încă de timpuriu, unei extraordinare presiuni, care i-ar modela personalitatea în direcţia unei cât mai bune îndepliniri a rolului său constituţional. Se poate vedea foarte uşor cum această presiune „sistemică” influenţează existenţa publică şi privată a familiilor regale din Occident. De asemenea, putem foarte uşor analiza şi cazurile de eşec, din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Aceste mecanisme de condiţionare se creează în timp, dar o bună orânduire constituţională şi o atenţie permanentă din partea opiniei publice pot limita, într-o anumită măsură, incertitudinile ce ţin de persoana monarhului.

Cele de mai sus conduc, în esenţă, şi la un posibil răspuns pozitiv la întrebarea privind coagularea prestigiului social necesar pentru buna funcţionare a unei monarhii constituţionale. Nu ar fi un proces uşor şi, mi se pare evident, nu există garanţii în ceea ce priveşte rezultatul. Putem, în principiu, să spunem că inovaţia instituţională trebuie să aştepte schimbarea culturală. Pe de altă parte, s-ar putea ca schimbarea culturală să nu poată apărea fără inovaţie instituţională. Şi, desigur, interesul meu vizează în primul rând funcţionarea democraţiei, aşa că mă aştept ca prestigiul regal să fie, în prima fază, un produs al bunei funcţionări a statului, nu o sursă a acesteia. Miza este, până la urmă, ameliorarea procesului politic românesc.

Aşa cum am menţionat, lipsa precedentelor poate, pe bună dreptate, să genereze scepticism, ceea ce nu ar face decât să complice misiunea celui care şi-ar propune să-l convingă pe conservatorul generic că un astfel de program reformator merită întreprins. Iar răspunsuri simple nu există. Dacă aş fi chemat, totuşi, să ofer o cale de abordare, l-aş asigura pe interlocutorul meu că acest program ţinteşte limitarea dominaţiei politicului asupra societăţii, ţeluri cu care ar trebui să fie de acord. Monarhiştii care se bazează – mult mai mult decât pot şi vreau să o fac eu – pe argumente de istorie, tradiţie şi cultură ar avea, probabil, alte răspunsuri.

Faptul că discursul meu nu se întemeiază în mod esenţial pe istorie, tradiţie şi cultură nu înseamnă, evident, că le ignor. Orice soluţie instituţională trebuie să se raporteze la aceşti factori. Mai mult, cred că ei conturează în mod decisiv prima „promisiune” (în sensul cel mai nobil al termenului) pe care o conţine monarhia constituţională. Departe de a constitui un obstacol sau o frână în procesul de integrare europeană a României, monarhia constituţională nu ar face decât să ofere un nou şi important reper de identitate. Cei care se tem, pe bună dreptate, de riscul dizolvării ar avea o garanţie în plus; la fel, cei care – asemeni mie – sunt deschişi unor formule politice noi (inclusiv federale, dacă este cazul). dar insistă ca gradul de coerciţie la care sunt supuşi, în calitate de cetăţeni, să nu crească în niciun caz.

Celelalte două promisiuni au fost enunţate deja – ele ţin de posibilitatea ca monarhul să constituie o garanţie beneifcă pentru drepturile şi libertăţile individuale, respectiv de ameliorarea procesului democratic prin apropierea extraordinară între rege şi societate. E vorba, insist, de promisiuni, nu de certitudini. Vor fi ele capabile să convingă un partizan al republicii? Probabil că nu, pentru că el va avea, bănuiesc, (şi) un discurs despre promisiunile republicii. Eu nu am considerat necesar, din perspectiva argumentului meu, să formulez critici la adresa republicii în sine, sau a modului în care funcţionează în România. Evident, cititorii acestui text au sesizat punctele în care ele şi-ar face loc, însă nu am dorit ca textul să devină prea lung. Întrebarea importantă este, însă, alta: pot ele constitui un pas înainte în dezbaterea calmă şi onestă între monarhişti şi republicani? Speranţa mea este că da.

Articol de Lucian Dîrdală, publicat în ziarul „Adevărul” din 10 mai 2013.

Comentarii